L-am întâlnit în toamna aceasta, pe când pregăteam un reportaj legat de isteria antenelor parabolice care a cuprins zonele sărace ale oraşului. Eram în faţa unuia din blocurile de pe str. Horea, din Baia Mare, aparţinând municipalităţii. Tocmai ieşise cu mama sa, din scara imobilului şi se zgâia la aparatul foto. În lipsă de altceva, mototolea între mânuţele pline cu noroi, două felii de pâine. Pâine goală. Fără unt, margarină, şuncă salam, caşcaval sau alte ingrediente necesare unui sandwich. Doar pâine. M-a frapat de la început privirea sa inocentă, discrepanţa dintre albul feliilor de pâine şi mânuţele sale murdare, seninătatea zâmbetului. Era unul dintre cei 300 de copii care locuiesc în blocul respectiv. Am terminat documentarea şi am plecat. După câteva săptămâni, am postat poza pe acest blog, amintind că este unul dintre copiii acelui bloc. Un loc de unde s-au vândut şi se vând copii. Iar reacţiile nu au întârziat să apară. Dincolo de ocean, pentru cei care urmăresc articolele ce prezintă cazuri sociale de la noi, fotografia a avut un impact deosebit. A impresionat antiteza dintre trăsăturile frumoase şi nevinovate ale copilului şi nefericita copilărie de care avea parte. În scurt timp, două familii, una din SUA şi alta din Canada, s-au decis să întindă o mână de ajutor acestui copil. Un gest uman care nu mai trebuie comentat. În prima parte a lunii decembrie, din cei 200 de euro trimişi de cele două familii, am cumpărat (respectând dorinţa donatorilor) haine, hrană şi dulciuri pentru "copilul de pe Horea", cum l-am numit, şi familia acestuia.
Nu aveam alt indiciu, decât locaţia. Pentru a-l găsi, am folosit fotografia. A fost destul de uşor. Toată lumea îl ştia. Nici nu am apucat să mă apropii bine de bloc, că am fost asaltat de hoarde de copii. "Gusti! La etajul I, stă. Ce vreţi cu el?" În scurt timp a coborât şi mama sa, care m-a recunoscut şi m-a chemat în garsoniera în care locuia. O cameră mică în care convieţuieşte alături de tatăl ei şi cei patru copii pe care îi are. De la început m-a izbit imaginea sărăciei lucii în care îşi duce viaţa familia lui Gusti. Pereţii nezugrăviţi de la construirea blocului, pe jos, un soi de podea din linoleum ce lua forma ridicăturilor de pământ şi ciment pe care se afla, aer închis şi izuri de tot soiul, frig asemănător celui de afară, copii ce treceau pe sub clanţa uşii, purtând doar o cămaşă descheiată şi nimic mai mult, plescăind cu tălpile goale prin noroiul dinăuntru. Iar în tavan, un bec. Unul singur. Gusti s-a furişat timid în braţele bunicului său şi aşa rămas până am plecat, pândindu-mă cu ochi curioşi, în timp ce Daniel, fratele său mai mic, se străduia să impresioneze cu o baghetă din plastic, fluturată prin faţa camerei foto. Vădit surprinsă de vizita mea şi de cele primite, femeia a descris situaţia grea în care se află familia. Cristina Varga are patru copii: doi băieţi (de 2 şi 3 ani) şi două fetiţe (6 şi 13). Nu lucrează nicăieri, iar traiul şi-l duce din alocaţia copiilor. Cheltuielile sunt imposibil de acoperit: 55 lei – chiria (ne mirăm că cei de la Serviciul de Spaţiu Locativ mai au tupeul să ceară bani după o garsonieră fără curent electric, instalaţie de încălzire sau gaz), 55 lei – apa rece, la care se mai adaugă transportul gunoaielor menajere şi curentul electric. La fel ca şi în cazul altor garsoniere, acesta este preluat de la apartamentele care au instalaţie de curent, din blocul vecin. Se merge pe bază de abonament: 50 lei, pentru un singur bec şi televizor (pentru cei care au). Pentru extraopţiuni, se plăteşte separat: 20 lei, frigiderul, 20 lei, maşina de spălat. Inutil să mai spun valoarea datoriilor acumulate de familia Varga până acum.
"Fetiţa cea mai mică ar trebui operată, pentru a rezolva problema auzului. Dar mi-e frică să mă duc cu ea la operaţie. Că nu am bani. Dacă mergi fără, nu se ocupă de tine, nu îţi dau medicamente..." – Cristina Varga.
Un comentariu:
Intradevar impresionant. Copiii n-au nicio vina. Asemenea parinti ar trebui decazuti din drepturi.Dau vina pe saracie dar nici nu prea fac mare lucru sa scape de ea. La ei alcoolul si chefurile sunt la ordinea zilei iar copiii sunt lasati in voia sortii .Ajutoarele acordate familiilor care se afla in situatii asemanatoare se justifica doar in cazul in care si parintii se straduiesc sa faca ceva sa scape de saracie si asta se poate face doar prin munca. Cazul prezentat in articol este,totusi ,unul mai special tatal fiind inchis. In acest caz ar trebui sa se autosesizeze Directia pentru protectia copilului. Un parinte adevarat,care-si iubeste copiii, ar trebui sa fie de acord ca acestia sa fie institutionalizati decit sa traiasca in conditii mizere.
Trimiteți un comentariu