duminică, 30 martie 2008

români de Brussels

Românaşi tuciurii încercând să facă niscai senzaţie pe la Brussels, nu departe de piaţa Grand Place. Nu zic rău băieţii, însă în capitala Europei nu e foarte uşor să te faci remarcat.

marți, 25 martie 2008

director acuzat că a impus un avort

Una din infirmierele Spitalului Orăşenesc Vişeu de Sus îl acuză pe managerul instituţiei, doctorul Flore Bora, de faptul că ar fi agresat-o fizic şi verbal. El i-a impus să facă un avort, după ce a aflat că angajata sa este gravidă. Femeia, prin sindicatul Spitalului, a depus plângere împotriva directorului.

În cursul săptămânii trecute, pe adresa redacţiei, am primit o sesizare referitoare la un caz interesant de la Vişeu. De parcă nu erau destule probleme legate de justiţie, păduri, administraţie locală şi multe altele, iată că la Vişeu s-a iscat un scandal şi în sistemul sanitar. Mai pe scurt, una dintre angajatele Spitalului Orăşenesc din localitate îl acuză pe directorul instituţiei că ar fi obligat-o să facă avort, după ce acesta din urmă a aflat că femeia este însărcinată. De la acest incident s-a ajuns mai departe, pe numele directorului fiind depusă o plângere penală, în care managerul este acuzat că ar fi ameninţat-o pe femeie şi că ar fi folosit un limbaj trivial la adresa acesteia. În replică, directorul Spitalului a respins toate acuzaţiile care i se aduc şi consideră că totul este doar o înscenare, pusă la cale de conducerea sindicatului, cu care este în conflict de mai multă vreme. Iniţial, Irina Rad, infirmieră la secţia de Terapie Intensivă în cadrul Spitalului Orăşenesc Vişeu, s-a adresat în scris conducerii Sindicatului TESA, din cadrul instituţiei, în care relatează un fapt incredibil. Vom reda mai jos pasaje din acea adresă. "În data de 03. 03. 2008, dl. dir. Flora Bora, m-a chemat în cabinetul său, unde mi-a adus injurii şi ameninţări, cum ar fi: panaramă, paraşută, înjurături, ameninţându-mă că mă calcă în picioare dacă nu avortez, eu fiind însărcinată în luna a treia, şi că mă dă afară din serviciu, dacă nu fac avort. M-a luat de spate, împingându-mă pe uşă afară. Aceste fapte au făcut să-mi fie rău, trebuind să merg la secţia ATI, să fac calmante, unde i-am spus doctorului Negrescu ce-am păţit. V-am adus acestea la cunoştinţă, dorind să luaţi măsuri, să nu mă trezesc concediată. Eu nu am cerut nimic nimănui pentru faptul că sunt însărcinată [...]", se menţionează în adresa semnată în 5 martie, 2008.

Ulterior, în aceeaşi zi, Sindicatul Spitalului a înregistrat la Poliţia Vişeu de Sus o plângere pe numele directorului Flore Bora, pe care îl acuză de săvârşirea mai multor infracţiuni. "Noi, Sindicatul TESA din cadrul Spitalului Orăşenesc Vişeu de Sus [...], formulăm plângere împotriva managerului Spitalului, medic pediatru Flore Bora, pentru tulburarea liniştii publice, încălcarea regulamentelor de ordine interioară, intimidare, şantaj, hărţuire, stresare şi ameninţare activă, amestec nejustificat în viaţa personală a domnişoarei Irina Rad, abuz în serviciu. La data de 05. 03. 2008, am fost informaţi în scris şi verbal de către membra noastră de sindicat că managerul unităţii, Flore Bora, s-a amestecat în mod total nejustificat în viaţa personală a acesteia, proliferând la adresa sa ameninţări şi injurii, într-un limbaj trivial, în incinta Spitalului, spaţiu public şi nu proprietatea privată a managerului. Acesta a ameninţat-o cu desfacerea contractului de muncă dacă nu se adresează medicilor de specialitate pentru întreruperea sarcinii (ea fiind însărcinată în luna a treia), i-a adus diverse injurii şi a bruscat-o fizic, împingând-o în afara cabinetului domniei sale, după ce chiar dânsul a invitat-o în acel spaţiu. [...] Dacă managerul unităţii ar fi avut de făcut reproşuri faţă de Irina Rad, acestea trebuiau să vizeze strict aspecte referitoare la modul în care aceasta îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu, iar aceasta într-un cadru civilizat şi adecvat, respectiv în direcţiune, nicidecum în cabinetul domniei sale. Amestecul managerului în viaţa personală a Irinei Rad, ţinând cont şi de afirmaţiile şi pretenţiile formulate, constituie un amestec abuziv în viaţa privată a persoanei şi o încălcare gravă a drepturilor şi principiilor garantate de Constituţie", se specifică în plângerea respectivă.

De altfel, pe lângă relatarea celor spuse de femeie, sindicaliştii i-au adus directorului şi alte acuze, cum ar fi acelea că ar conduce instituţia de unul singur, abuzând de funcţia pe care o are. "În ultima perioadă, atacurile managerului împotriva membrilor Sindicatului TESA s-au înmulţit în mod consistent, acesta dedându-se la ameninţări, insulte şi calomnii în incinta Spitalului. Faţă de cele relatate, vă solicităm să sesizaţi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vişeu de Sus, pentru o rezolvare competentă şi prevenirea altor conflicte generate în mod artificial de managerul unităţii, conflicte ce ar putea degenera în acte de violenţă extremă", se mai menţionează în plângerea Sindicatului. Am stat de vorbă cu ambele părţi implicate în acest scandal. Pe de o parte, Irina Rad ne-a confirmat cele declarate în scris, spunând că directorul i-a cerut să facă un avort, după ce a aflat că aceasta este gravidă. De cealaltă parte, directorul spitalului s-a arătat contrariat de ceea ce se întâmplă, mărginindu-se la a preciza că nimic nu este adevărat, toate acuzele venind pe linia sindicală, mai precis din partea liderului Ioan Chiş. Directorul Bora ne-a spus că totul a pornit de la faptul că fiul lui Chiş, fost angajat al Spitalului, nu mai lucrează în prezent în instituţie, după ce a fost angajat pe o perioadă determinată. Iar acum, acuzaţiile venite din partea femeii sunt, de fapt, o răzbunare a liderului de sindicat. Ce au de împărţit cele două tabere, rămâne de văzut. Cert este că până acum, instituţiile statului au fost sesizate de o serie de nereguli găsite la Spitalul Orăşenesc. Aşteptăm concluziile organelor abilitate.

"Nu este nicio problemă"

"Nu este adevărat. Să vă spun ceva. Eu, în calitate de manager al Spitalului, am văzut că nu vine la serviciu. Atunci l-am contactat pe directorul medical, precum şi pe medicul la care este. Eu sunt obligat să văd ce se petrece. Şi mi s-a spus că este gravidă. Eu nu am avut nicio întrevedere cu ea. Cum să-i cer să facă avort? Haideţi, dom'le, să fim serioşi! Nici nu am stat de vorbă cu ea. Din punctul meu de vedere nu este nicio problemă. I se acordă concediu medical şi gata. Eu când am auzit... am rămas... I-am şi zis la nevastă, nu cumva să mă acuze cineva că eu sunt autor la... Mă înţelegeţi? Să zic, du-te, fă avort! Mă înţelegeţi? Nu poate veni oricare să zică nu ştiu ce despre mine. Probele trebuie verificate. Este adevărat că s-a depus o plângere la Poliţie, însă asta nu înseamnă că ceea ce se spune acolo este şi adevărat." – doctorul Flore Bora, directorul Spitalului Vişeu de Sus.

sâmbătă, 22 martie 2008

şocant! familii care locuiesc în... WC!

Trăim într-un secol al contrastelor. Al ciudăţeniilor de tot soiul. În timp ce unii se gândesc cu nerăbdare la alegerile de peste câteva luni şi la un loc eligibil pe liste, alţii încearcă să-şi găsească o locuinţă. Spre surprinderea celor din prima categorie, în cea de-a doua se regăsesc mult mai mulţi semeni decât şi-ar putea închipui. Foarte mulţi dintre aceştia trăiesc de azi pe mâine, oscilând între necesitatea întreţinerii familiei şi imposibilitatea ajungerii la un trai decent. În cadrul primei şedinţe a Comisiei de Atribuire de Locuinţe, care funcţionează în cadrul Primăriei Baia Mare, ce a avut loc în luna februarie, ne-a fost dat să aflăm de existenţa unor cazuri sociale absolut şocante. Familii ce locuiesc în Municipiul Baia Mare, la doi paşi de noi, a căror situaţie frizează absurdul. Iniţial, am crezut că este vorba despre o glumă sau o confuzie. Ni s-a părut că nu am auzit bine. Nici chiar unora dintre membrii comisiei nu le venea să creadă. Dar este adevărat. În blocurile închiriate de Municipalitate familiilor cu o situaţie materială precară, există persoane care locuiesc în... toaletă. Un loc mai umilitor nici că se putea găsi. O extremă la care s-a ajuns datorită stării de sărăcie în care se zbat pentru supravieţuire unii din semenii noştri. Culmea este că asemenea situaţii se regăsesc tocmai în imobilele aflate în proprietatea Consiliului Local. Ne întrebăm câţi dintre aleşii locali ştiu despre aceste cazuri. Unii sunt la al doilea sau chiar la al treilea mandat. Probabil că în afară de consilierii locali membrii în comisia respectivă, niciunul nu a vizitat, darămite să fi auzit, de familiile din WC, cum le-am numit noi. Dar chestiunea e reciprocă. Nici cei de aici nu au auzit de un Meteş, un George Pop sau un Lazăr.

Într-una din zilele care au urmat şedinţei de Comisie, am căutat familiile respective. Acestea locuiesc într-un bloc aflat pe str. Horea. 46 B. Un imobil despre care s-a scris mult în presa de la noi. Este unul dintre cele mai jalnice care pot fi întâlnite în oraş. Instalaţii de curent există doar la două etaje, iar gazul, apa şi sistemul de încălzire centralizat lipsesc cu desăvârşire. Garsonierele sunt de două feluri. Unele care au toaletă şi altele care n-au. La mijlocul fiecărui palier există o toaletă comună. Spaţiul este împărţit în două. Într-o parte sunt wc-urile, iar cealaltă a fost concepută ca o cameră de baie. Evident, toaletele sunt aproape impracticabile. La prima vedere nu ştii ce pare mai respingător: imaginea sau mirosul. Cei care folosesc, totuşi, acele toalete, o fac la modul primitiv. Astfel, ceea ce ar trebui să ajungă în sistemul de canalizare, se regăseşte pe jos. În timp, reziduurile se infiltrează în pereţi şi ajung la un etaj mai jos. Atmosfera e deplorabilă. Nu poţi să stai nici măcar câteva secunde într-o asemenea duhoare, darămite să mai şi locuieşti acolo. Totuşi, unii... nu au de ales. La etajul I al clădirii, toaleta este ocupată de Antoniu Szabo. Un om între două vârste pe care l-am întâlnit pentru prima dată la şedinţa Comisiei de Locuinţe. Are şase copii, dintre care, câţiva sunt căsătoriţi. Stau şi ei pe unde apucă. Una dintre fiicele sale locuieşte şi ea în toaletă. Este măritată şi are un copil mic, în vârstă de câteva luni. Când am trecut pe acolo, acesta dormea între nişte perne.

Ni s-a părut inuman să creşti un copil atât de mic într-un spaţiu precum cel de acolo. Fără curent, gaz, apă. Până şi lumina era palidă. Pereţii, plini cu... pardon de expresie, rahat, scurs de la etajele superioare. Un potenţial focar de infecţie. Însă, ce mai contează când nu ai altă soluţie? Iniţial, el a domiciliat pe str. Păltinişului. Ulterior, după cum ne-a declarat, a fost nevoit să părăsească apartamentul, datorită unor divergenţe cu unul dintre fiii săi. Aşa că a ales să locuiască împreună cu restul familiei, soţia, cei patru copii, un ginere şi un nepot, taman într-un WC. "Uitaţi aici, a trebuit să închid intrarea la toalete. Mirosul este insuportabil. Gândiţi-vă că noi stăm aici zi de zi. Ce altceva putem face? Eu lucrez la o firmă din Baia Mare. E singurul venit pe care îl obţinem. Soţia nu lucrează nicăieri. Ne ducem traiul de pe o zi pe alta. Am solicitat Primăriei o garsonieră, că în WC nu mai putem sta. Să vedem dacă ni se aprobă", ne-a relatat Szabo, indicându-ne o structură de lemn care desparte toaleta propriu-zisă de baie.

Am urcat la un etaj superior. La ultimul dintre acestea, am găsit o situaţie similară. Însă, în acest caz, poziţia toaletei oferă un avantaj. Fiind etajul IV, nu există infiltraţii pestilenţiale din tavan. Măcar atât. În rest, acelaşi miros de nesuportat. Mai mult, aici, zona WC-urilor este folosită de cei de pe palier, fără a fi protejată nici măcar de o uşă. Tot mirosul vine în camera de baie de alături, unde locuieşte o femeie cu mai mulţi copii. Noi i-am întâlnit pe doi dintre aceştia. Un băiat de vreo 10 – 11 ani şi sora sa, puţin trecută de 14 ani. O vârstă fragedă, însă tânăra era deja mămică. Băieţelul ei, având doar câteva săptămâni, era legănat de bunica sa şi se uita curios la cei doi vizitatori. "Locuiesc aici de opt ani. Fără curent, fără gaz, fără apă. Fără nimic. WC-urile... aţi văzut cum arată. Tot timpul trebuie să spăl după cei care vin aici. Altfel, nu rezistăm cu mirosul ăsta. Nu muncesc nicăieri. N-am unde. Trăim doar din ajutorul social. Şi, acum, din alocaţia lui ăsta micu'. E primul nepot. Ce să fac? Dacă mi l-a dat Dumnezeu... Îl creştem cum putem. Am cerut şi noi o locuinţă, dar n-am primit. N-am unde sta în altă parte", ne-a spus femeia. Greu de închipuit că pot exista şi spaţii mai degradate şi mai insalubre. O cameră de câţiva metri pătraţi, cu pereţii, scorojiţi şi plini de mucegai. Peste tot, rămăşiţe de conducte şi sfori cu haine întinse la uscat. Într-un colţ, la intrare, un sfert de butoi de metal, cu întrebuinţări multiple: plită, calorifer sau uscător. În funcţie de cerinţele momentului. Recunoaştem, am reuşit să stăm doar câteva minute, după care am părăsit încăperea, din cauza mirosului. Ni se făcuse rău. Ne gândim şi acum la micuţul de câteva săptămâni şi la ceea ce trebuie să îndure în fiecare zi.

În blocul vecin, un alt caz, la fel de şocant. O familie cu patru copii, ai cărei părinţi sunt ambii condamnaţi la mai mulţi ani de puşcărie. El, pentru conducere a unui autoturism fără permis auto, ea, pentru complicitate la infracţiunea de furt. Având minori în întreţinere, instanţa, la intervale regulate, aprobă suspendarea executării pedepsei, pe o perioadă de câteva luni, pentru unul sau altul dintre părinţi. Când pentru el, când pentru ea. Şi fac cu schimbul. Vin acasă pentru a-şi creşte copiii. Acum a fost rândul bărbatului să fie liber. Când l-am căutat, prăjea nişte pulpe de pui, pentru soţia sa, aflată la Penitenciar. L-am întrebat de unde are bani pentru întreţinere. Răspunsul a venit logic: din vânzarea de fier vechi. Situaţia lui Gheorghe Balogh este şi mai incredibilă decât pare. El a ajuns în această situaţie în urma unui concurs de împrejurări ciudate. Până anul trecut, el a locuit în Tăuţii de Sus, într-un imobil aflat lângă autobază. După condamnarea soţiei la 4 ani închisoare, aflându-se în criză financiară, Balogh a vândut casa. Pentru a obţine o locuinţă, a "cumpărat" un contract de închiriere (valabil doar câteva luni), pentru spaţiul în care stă şi acum. A plătit nu mai puţin de 70 milioane lei vechi. Ulterior, a fost şi el condamnat la pedeapsa închisorii. Înaintea Comisiei, la începutul lunii februarie, el a solicitat încheierea unui contract de închiriere pe numele său, pentru o garsonieră, explicând situaţia ciudată în care se află, având mai mulţi copii în întreţinere. În plus, una dintre fiicele sale tocmai a născut. Nici nu se putea o bucurie mai mare. Încă o gură de hrănit. "În 2005, cineva i-a cerut soţiei să îl ajute cu fierul vechi. Nu avea buletin şi nu putea vinde fierul. Soţia mea s-a dus cu buletinul ei. A primit 4 ani, fără drept de recurs. Apoi, m-au închis şi pe mine. Dar cine să stea cu copiii? Aici nu avem apă, curent, gaz. Nimic. Din ce trăiesc? Vă spun cinstit: vând fier vechi", a povestit Balogh. După câteva săptămâni, l-am văzut pe Balogh în faţa Hotelului Mara. Era în mijlocul intersecţiei, străduindu-se, din greu, să tragă după el un cărucior pe care se aflau tot soiul de obiecte din metal şi mai multe elemente de mobilier stricat. În ciuda aglomeraţiei din intersecţie, omul nu părea deranjat în ceea ce făcea. Nici măcar maşina Poliţiei, aflată în zonă, nu l-a intimidat. S-a uitat puţin mirat la poliţistul care îi făcuse semn să o şteargă de acolo şi şi-a continuat liniştit drumul, urmat fiind de doi dintre puştii săi. Probabil, un ultim transport înainte de a-i lua locul soţiei.

Cei în măsură să rezolve astfel de cazuri sunt membrii Comisiei de Locuinţe. Însă, spaţiile deţinute de Municipalitate sunt insuficiente şi multe familii sărace rămân pe drumuri. Săptămâna trecută, l-am căutat pe Gheorghe Fotonea, şeful Serviciului Spaţiu Locativ din cadrul Primăriei Baia Mare, care ne-a explicat modul în care au fost soluţionate cererile familiilor Szabo şi Balogh. Am aflat, astfel, o poveste interesantă legată de continuarea cazului familiei din WC. "În urmă cu câţiva ani, Szabo s-a mutat în toaleta respectivă. Nu a întrebat pe nimeni. Acum vrea locuinţă. N-am înţeles de ce nu mai stă în apartamentul pe care l-a avut pe str. Păltinişului. După şedinţa Comisiei, din luna februarie, s-a dispus efectuarea unei anchete sociale. Am constatat condiţiile deplorabile în care locuieşte şi, la şedinţa din luna martie, i-am repartizat un apartament într-un bloc de pe str. Melodiei. Acolo, a stat familia Covaci. O altă familie cu probleme, unul dintre soţi fiind nevăzător. Însă, aceştia locuiau acolo, având contractul expirat, după ce îl preluaseră de la familia Silaghi. Ei ar fi avut obligaţia să aibă grijă de un copil minor, al cărui tată decedase. Însă, ei nu au locuit cu minorul respectiv, care a plecat în altă parte. De aceea, nu am prelungit contractul şi am acordat apartamentul familiei Szabo. Cum Szabo se cunoştea cu Covaci, le-a spus acestora din urmă să părăsească imobilul, pentru că el fusese închiriat. Însă, familia Covaci a refuzat şi s-au iscat discuţii. Acum, trebuie să găsim o soluţie pentru rezolvarea situaţiei. Pe Szabo nu-l putem lăsa fără locuinţă, din moment ce am încheiat contract cu el, iar pe Covaci trebuie, de asemenea, să-l punem undeva, având în vedere boala de care suferă soţul. Cât despre Balogh, vă pot spune că i-a fost repartizată garsoniera în care locuieşte momentan", ne-a declarat Fotonea. Aşa cum am aflat, acestea nu sunt singurele cazuri ciudate de cedare – preluare de contracte. Într-un alt caz, spre exemplu, o persoană cu un grad avansat de handicap fizic a cedat contractul, pentru o sumă frumuşică, evident (aşa cum am amintit anterior, sumele trec de 2 mii euro), unei persoane, iar titularul a şters-o în străinătate. Noul titular nu a reuşit să impresioneze Comisia, aceasta atribuind apartamentul unei alte persoane. Cel care locuia acolo nu a dorit să părăsească imobilul, deşi contractul expirase (fiind încheiat doar pe perioada unui an), şi l-a chemat pe vechiul titular, cel de la care a preluat contractul, pentru a veni în ţară. Acum, situaţia este şi mai complicată decât la început, Comisia de Locuinţe trebuind să rezolve trei cazuri de familii fără locuinţe. Ciprian Dragoş; Nicolae Teremtuş

joi, 20 martie 2008

Parcările subterane, o investiţie fezabilă sau nu?

Realizarea unor parcări subterane reprezintă un proiect întins pe perioada mai multor ani şi presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro. Un grup de firme spaniol s-a oferit să realizeze investiţia. În primăvara acestui an vom afla dacă investiţia este fezabilă sau nu.

În ultimii ani, s-a vorbit tot mai des despre aglomeraţia din traficul rutier al Băii Mari. O problemă cu care nu numai Baia Mare se confruntă, dar şi alte oraşe din România, în care parcurile auto au crescut în număr, mai ales după anul 2000. Până acum, autorităţile locale nu au găsit soluţii concrete pentru rezolvarea acestei situaţii. S-a încercat implementarea unui sistem de semaforizare pentru tot mai multe dintre intersecţii, lărgirea străzilor, acolo unde spaţiul permite, interzicerea staţionării maşinilor pe câteva din arterele mari ale oraşului, în vederea obţinerii unui trafic pe toate benzile unui sens. Cu toate acestea, este greu de spus că traficul a fost fluidizat, că străzile oraşului s-au descongestionat. Începând de dimineaţă şi până după masa târziu, mai nou, chiar şi seara, bulevardele se dovedesc neîncăpătoare pentru maşinile aflate în trafic. Cu toţii ne întrebăm ce este de făcut. Probabil, nu există o reţetă anume pentru eliminarea aglomeraţiei auto, ci trebuie găsite soluţii mixte. Un prim pas ar putea fi acela al rezolvării locurilor de parcare. Foarte multe străzi servesc în prezent drept locuri de parcare pentru autoturisme, spaţiile anume amenajate în acest sens dovedindu-se neîncăpătoare. Până acum, totul s-a redus la discuţii. Nimic concret. Abia în urmă cu câteva săptămâni, un grup de investitori spanioli şi-au manifestat interesul real legat de o investiţie majoră în ceea ce priveşte parcările subterane în Municipiul Baia Mare.

În acest sens, spaniolii au înaintat Municipalităţii o scrisoare de intenţie, prezentând totodată propunerea lor de a intra într-un parteneriat public – privat, cu autorităţile locale. În cadrul ultimei şedinţe de Consiliu Local, reprezentanţii investitorilor străini au expus în câteva cuvinte felul în care aceştia văd o eventuală colaborare cu administraţia locală, în vederea realizării unor investiţii de zeci de milioane de euro. Ideea a fost primită cu deschidere de aleşii locali, urmând ca în săptămânile care urmează, să se demareze acţiunile concrete pentru materializarea unui asemenea parteneriat. Javier Escalada, reprezentantul grupului de firme spaniol, ne-a explicat faptul că, fiind vorba de investiţii de o asemenea amploare, este nevoie şi de implicarea autorităţilor locale. "În ultimii ani, parcul auto băimărean a crescut foarte mult. Vedeţi şi dumneavoastră aglomeraţia din trafic. În fiecare an există o creştere de circa10 – 15% a numărului maşinilor din oraş. Probabil, pentru a putea vorbi de o eficienţă a parcărilor subterane, ar fi nevoie să avem cel puţin 5.000 de locuri de parcare. Evident, nu le vom putea face pe toate, în timp scurt. Este o investiţie pe termen lung. Grupul de firme pe care îl reprezint ar fi dispus să investească masiv în acest sector, în Baia Mare. Este vorba despre parcări subterane, cu 2 – 3 nivele, cu 100 – 500 locuri de parcare. Dacă vom beneficia de suport la nivel local, o primă investiţie ar putea fi gata într-un interval cuprins între 18 şi 24 de luni. Trebuie să vedem şi celălalt aspect. Fiind vorba de locuri aglomerate sau centrale, circulaţia, peste zi, nu va putea fi întreruptă. Aşa că va trebui găsit un interval orar în care să se lucreze. Iar aici mizăm şi pe înţelegerea locuitorilor din zonele vizate, pentru a accepta ca utilajele să lucreze şi la ore ceva mai înaintate", a declarat Javier Escalada.

Săptămâna viitoare, spaniolii sunt aşteptaţi la Primărie pentru propuneri concrete vizavi de acest parteneriat şi luarea în calcul a unui studiu de sol. Acesta este vital pentru investiţia preconizată. Fiind vorba de o zonă aflată la poalele munţilor, este posibil ca solul să nu permită realizarea unor structuri cu mai multe nivele. În cazul în care se ajunge la stratul de rocă, lucrările nu mai pot continua. De aceea, studiul de sol va fi cel care va spune, în mare măsură, dacă şi în ce fel această investiţie este posibilă. Din discuţiile purtate cu reprezentantul investitorilor, precum şi cu cei ai Primăriei Baia Mare, am aflat şi zonele vizate pentru realizarea unor parcări subterane. În primul rând, ar fi "platoul" din Piaţa Revoluţiei. Se intenţionează eliminarea tuturor locurilor de parcare de la suprafaţă, existente în acest moment, şi crearea unor alternative subterane. Spaţiul ar fi suficient, totul depinde de structura solului şi de reţelele de utilităţi existente în zonă. Alte zone de interes ar fi aceea de la Gară, Hotel Mara – Sala Sporturilor, cartierul Vasile Alecsandri, Centrul Vechi. Marele avantaj al acestor parcări ar fi acela că, pe de o parte ar reduce mult numărul maşinilor staţionate pe arterele oraşului, iar pe de alta, ar profita nu numai celor care parchează ocazional în anumite zone, ci şi riveranilor. Parcările sunt astfel gândite, încât să acopere nevoile celor care locuiesc în zonele vizate, pentru staţionarea maşinilor peste noapte. Cu toate că vorbim de investiţii cu sume uriaşe, acestea ar putea fi amortizate într-un interval de timp nu foarte mare. Între 7 şi 15 ani. Totuşi, preţurile tichetelor de parcare nu vor fi mai mari decât cele practicate azi de Municipalitate, ci, din contră. Cel puţin asta ne asigură investitorii. Câtă deschidere şi cooperare vor găsi la nivel local, rămâne de văzut. În primăvara acestui an vom afla dacă în Baia Mare vom avea parcări subterane sau nu.

Investiţii spaniole masive

Firma care coordonează proiectul parcărilor subterane este Promaes, condusă de Javier Escalada. Acesta este un om de afaceri spaniol, venit în Maramureş încă la mijlocul anilor '90. Prima afacere a deschis-o la Mogoşeşti (având ca obiect prelucrarea lemnului). Grupul de investitori spanioli, pe care Escalada îl reprezintă, vizează în zona Băii Mari, pe lângă structurile de parcări subterane, alte două obiective: o zonă industrială în zona Aeroportului Tăuţii Măgherăuş şi un proiect referitor la o zonă rezidenţială. În ceea ce priveşte parcările subterane, investitorii spanioli au realizat până acum mai multe asemenea lucrări, în mai multe oraşe din Spania, aflate, în special, în sudul ţării. Oraşul de referinţă, din acest punct de vedere, este Sevilla, unde s-au construit în jur de 6 mii locuri de parcare.

marți, 18 martie 2008

contabila penală

În urma unui control al Curţii de Conturi Maramureş, inspectorii instituţiei au constatat o lipsă la bugetul Muzeului Judeţean Maramureş de aproximativ 2 miliarde lei vechi (din sursele noastre, am aflat că ar putea fi chiar 3 miliarde lei). Principala responsabilă de acest prejudiciu este contabila şefă, Melania Ghiman, cea care a condus destinele financiare ale Muzeului de la începutul anilor '90. Săptămâna trecută am prezentat pe larg acest caz, descriind modul în care Ghiman a operat. Între actele contabile ale firmei s-au găsit mai multe facturi pe care apare semnătura falsificată a directorului instituţiei. În repetate rânduri, ea a comandat diverse produse, începând cu elemente de toaletă (bideuri, vase WC) şi terminând cu obiecte de papetărie sau aparate foto, de la firme băimărene, însă acestea, deşi achitate din bugetul Muzeului, nu au intrat niciodată în curtea instituţiei. Controlul Curţii de Conturi a vizat perioada 2007 – 2008, însă, se pare, şi în anii anteriori au fost semnate facturi în acelaşi fel. Ba, în unele cazuri, Ghiman a falsificat nu numai semnătura directorului, ci şi a unor alţi angajaţi, în numele cărora a ridicat bani în numerar din casierie. Care era legătura contabilei Muzeului cu firmele de la care achiziţiona produse rămâne de văzut, în prezent, pe numele ei este deschis un dosar penal, în urma autosesizării Poliţiei, aflat în lucru la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş. În urma publicării materialului nostru s-au iscat diverse reacţii. Unele fireşti, altele, de neînţeles, mai ales între colegii de breaslă. Pentru a pune capăt discuţiilor privind modul în care Ghiman a acţionat şi pentru a elimina o bună parte din suspiciunile privind-o pe Ghiman, vom publica în acest număr o declaraţie semnată de contabila şefă, în care ea recunoaşte "colaborările" pe care le-a avut cu firmele băimărene, cu sumele aferente, precum şi faptul că actuala conducere nu a ştiut nimic despre faptul că Ghiman cheltuia banii instituţiei în scop personal. Având în vedere faptul că bugetul Muzeului, pe anul trecut, a fost de aproximativ 12 miliarde lei vechi, suma cheltuită de Ghiman cu facturile false pare de-a dreptul incredibilă. Evident, ea a beneficiat de susţinerea unora sau altora, actuali şi foşti angajaţi ai Muzeului, care, cu siguranţă, regretă actualul buget de 17 miliarde lei. Unul numai bun de a fi "jumulit". Pe de altă parte, trebuie să mai precizăm atitudinea degajată a contabilei, aflată în prezent în concediu de boală (tactică tipică în astfel de cazuri). Din când în când, Ghiman mai trece pe la Muzeu şi, ca din greşeală, mai aduce şi câte o sacoşă cu bani (la propriu), încercând să mai peticească găurile date. Culmea este că ea doreşte a depune banii în numele firmelor cu care a lucrat. O fi şi aceasta o metodă de a mai drege busuiocul, însă faptele comise rămân în continuare în cercetarea organelor penale.

luni, 17 martie 2008

meciul autorităţilor locale, la Ieud

La mai bine de un an de la eliberarea din funcţia de viceprimar al Comunei Ieud, Dumitru Iuga continuă disputa sa cu actualul primar Nicolae David. Acum, meciul s-a mutat în instanţa de judecată, care trebuie să se pronunţe dacă hotărârea de consiliu local prin care Iuga a fost eliberat din funcţie este legală sau nu.

Zilele trecute, s-a consumat un nou episod din serialul disputelor dintre fostul viceprimar al comunei Ieud şi actualul primar. De data aceasta, în sala de judecată. Dumitru Iuga, ex-viceprimarul din Ieud, a fost eliberat din funcţie în toamna anului 2006. Propunerea a venit din partea primarului Nicolae David, care a cerut Consiliului Local înlăturarea viceprimarului. Motive, dintre cele mai diverse. În primul rând, primarul a amintit că Iuga nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu legate de inventarierea şi reevaluarea patrimoniului local, activităţile pe linia protecţiei mediului, păşunat şi salubritate. Aceasta, în condiţiile în care încă din 2005, acesta primise dispoziţii scrise în legătură cu atribuţiile amintite, din partea primarului. Ce a făcut sau ce nu a făcut viceprimarul este greu de spus acum, cert este că în 30 august, 2006, CL a adoptat o hotărâre prin care mandatul vicelui Dumitru Iuga a încetat prin demitere, începând cu luna septembrie, 2006. Ulterior, Prefectura a sesizat că trebuia folosită sintagma "eliberare din funcţie" şi precizarea motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii. A urmat o a doua hotărâre, în luna octombrie, care vine cu modificările de rigoare. Conform legii, viceprimarul putea depune o plângere prealabilă vizavi de hotărârile pe care le contestă, iar apoi, în caz de nesoluţionare, să se adreseze instanţei. Culmea este că el s-a adresat instanţei abia în aprilie, 2007, cerând anularea celei de-a doua hotărâri (pentru prima, termenul expirase), în condiţiile în care nu a depus plângere prealabilă. Cel puţin asta reiese din actele existente la Primărie. La ultima înfăţişare, el a încercat să dovedească, prezentând doi martori, consilieri locali, că s-a adresat în scris Consiliului Local, cerând anularea actului, în termenul legal. Însă, Primăria a prezentat registrul de intrări – ieşiri, din care reiese faptul că la fila indicată de numărul cererii depuse de Iuga s-a înregistrat un alt act. O adeverinţă de salarizare a şoferului Primăriei. Avocaţii celor două părţi au făcut spectacol. Apărătorul viceprimarului a precizat că secretara instituţiei a fost citată, pentru a depune mărturie în instanţă, însă a venit cu o cerere de amânare, argumentând că este bolnavă, în condiţiile în care în ziua cu pricina a fost la serviciu. În replică, avocatul CL a spus că audierea celor doi martori, consilieri locali, este contrară legii, un înscris neputând fi contrazis prin proba cu martori.

Disputa este departe de a fi tranşată, deşi balanţa înclină în favoarea CL. Pe de altă parte, primarul şi viceprimarul continuă să se acuze reciproc de încălcarea legii. Primarul David spune că Iuga a prezentat martori care îi fac jocul, tocmai unul dintre aceştia ar fi trebuit să îi înmâneze secretarei citaţia, în calitate de factor poştal, însă nu a făcut-o. La rândul său, ex-viceprimarul îl acuză pe primar de fals şi uz de fals. "Pe lângă motivele expuse de mine, legate de patrimoniu, păşunat, salubrizare mai sunt nişte aspecte ce privesc construirea unor garaje pe domeniul public. Acestea au fost aprobate verbal de viceprimar, în condiţiile în care nu există autorizaţii pentru ridicarea lor. Apoi, el a fost sancţionat de Garda de Mediu pentru neîndeplinirea sarcinilor de mediu. Acum s-a adresat instanţei. Însă, a mai fost un proces, în care trei consilieri au atacat hotărârea de eliberare din funcţie a vicelui şi au pierdut. Culmea este că au fost trei consilieri care au atacat hotărârea, deşi doar doi dintre consilieri au votat împotrivă. Deci, cel puţin unul dintre ei a atacat hotărârea pe care a votat-o. Acum au citat-o pe secretară. Evident că ea nu s-a prezentat la proces, din moment ce nu a fost citată. Doar unul dintre martori, consilierul Gavrilă Dunca, este poştaş", a spus primarul Nicolae David. Replica a fost pe măsură. "În instanţă, primarul prezintă numai falsuri. Am fost demis pentru că nu am inventariat bunurile comunei. Nu e adevărat. I-am prezentat dosarul primarului, spunându-i că unele bunuri lipsesc. El a zis să le trec, pentru că o să se rezolve cumva. Aşa s-au făcut multe în Primărie. De câte ori venea o hârtie de la Prefectură sau de la un cetăţean nemulţumit, iar primarului nu-i convenea, el o arunca pe foc. Până la numirea actualei secretare, Paula Micle, primarul a ocupat şi această funcţie, deşi legea nu-i permite. Secretara este cea care a refăcut registrul de intrări – ieşiri, schimbând fila unde a fost înregistrată plângerea mea şi a trecut o adeverinţă a şoferului. Apropo de şofer, vă pot spune că el umblă mai mult beat şi îi transportă zilnic pe copii de la Plopşor la şcoala din centru. Uneori, e mort de beat. Nici nu ştiu cum se urcă la volan. Trebuie să se sesizeze Poliţia. Secretara şi primarul numai cu falsuri umblă. Inclusiv adeverinţa medicală care arată că secretara a fost bolnavă şi nu s-a putut prezenta în instanţă a fost emisă, nu de doctor, ci de o asistentă medicală, din Giuleşti. Eu am vorbit cu ea şi am întrebat-o cum a emis ea adeverinţa. Mi-a spus că nu a ştiut că e aşa de grav", a declarat ex-viceprimarul Iuga. Săptămâna aceasta, un nou termen în acest dosar interesant. Aşteptăm spectacolul.

miercuri, 12 martie 2008

Don Juan-ul lumii interlope

Celebra spargere a unei case de schimb valutar din Baia Mare, în ajunul Sărbătorilor de Iarnă din 2005, a scos la iveală un infractor urmărit de multă vreme în întreaga ţară, pentru înşelăciune, fals, furt etc. El a fost, întâmplător, prins de agenţii Poliţiei Rutiere şi deferit organelor de urmărire penală. A fost condamnat la 10 ani închisoare.

În decembrie, 2005, taman înaintea Crăciunului, în presa locală a apărut ştirea "bombă" a unui jaf armat la una din casele de schimb valutar, din Baia Mare. Un fapt mai rar întâlnit într-un municipiu relativ liniştit cum este urbea de pe Săsar. La acea dată, autorul nu fusese identificat, însă, cine şi-ar fi închipuit că o spargere de genul acesta, comisă în plină zi, ar putea rămâne cu autori neindentificaţi? Mediatizat puternic pe moment, cazul s-a stins treptat, interesul faţă de acesta dispărând. Aveau să treacă aproape două luni, până când, poliţiştii au reuşit prinderea (întâmplătoare, de altfel) a autorului jafului din casa de schimb valutar. Ulterior, s-a dovedit că făptuitorul era o "rara avis", el fiind un infractor periculos, urmărit de multă vreme de reprezentanţii legii. Culmea, el a căzut în plasa poliţiştilor de la circulaţie, în urma unui banal control rutier. Născut în Timişoara, Leontin Ciordaş (un nume cu rezonanţă interesantă şi, parcă, predestinat unui viitor infractor) s-a aflat în ultimii ani în vizorul organelor de cercetare penală, din mai multe judeţe ale ţării, în urma comiterii mai multor infracţiuni. Într-un final, el a fost prins tocmai la Baia Mare, acolo unde se aştepta mai puţin, el alegând această locaţie în ideea de a fi cât mai greu de reperat. Probabil, dacă nu ar fi avut loc acel control de rutier de rutină, el ar fi în continuare liber, cu mult mai multe infracţiuni la dosar decât cele pentru care a fost urmărit penal.

Povestea jafului casei de schimb valutar s-a scris pe 21 decembrie, 2005. În jurul orei 10 dimineaţa, Leontin Ciordaş, mascat cu o cagulă improvizată, confecţionată dintr-o căciulă, a intrat în incinta unei case de schimb valutar din cadrul Complexului Comercial "Semilună", din Baia Mare. Înăuntru nu se găsea niciun client, drept urmare, Ciordaş a fost scurt şi la obiect. A îndreptat un pistol către singura angajată a firmei ce deţine acel spaţiu (unde mai funcţionează şi un amanet al aceleiaşi societăţi comerciale), spunându-i sec: "Scoate banii!" Iniţial, femeia a rămas blocată. Printre multele scenarii care îi treceau prin cap la acel moment a fost şi acela că ar putea fi vorba de o simulare, pusă la cale de firma respectivă, organele de poliţie sau de mai cine ştie cine. Însă, nu a fost aşa. Căci Ciordaş, ţinând pistolul (cu gaze) în dreptul tâmplei femeii, a continuat pe un ton mai agresiv: "Hai, scoate-i! Scoate-i! Şi nu apăsa niciun buton de panică! Jur că te omor!" Atunci, femeia a realizat situaţia în care se afla. A deschis un seif în care se aflau diverse sume de bani, atât în lei, cât şi în valută, şi i-a înmânat agresorului, după care acesta a dispărut pe uşă. În acel moment, femeia a declanşat alarma, ceea ce l-a făcut pe Ciordaş să fugă printr-un gang din apropiere, pe lângă clădirile din spatele blocului "Semilună". Pe drum, ca în comediile americane, i-au mai scăpat câteva bancnote, câţiva cetăţeni de bun simţ atenţionându-l asupra acestui fapt. Evident, Ciordaş nu s-a întors să mai recupereze banii, nedorind să rişte a fi prins. S-a ascuns în scara uni bloc, timp în care s-a descotorosit de căciulă, geacă şi mânuşi, după care s-a îndreptat spre apartamentul închiriat, în care locuia împreună cu concubina sa.

Atât de încântat a fost de reuşita acţiunii sale, încât nici nu s-a mai obosit să numere banii. Tot ca într-un scenariu de film, el a aflat cuantumul total al sumei sustrase... din ziare. Parcă îl şi vedem, stând la o cafea, dimineaţa, în halat de casă, cu un trabuc între degete, butonând telecomanda televizorului şi citind presa locală. Pe prima pagină, prezentarea spargerii de la "Semilună". Evident, cum altfel se putea simţi Ciordaş decât satisfăcut de propria realizare, el reuşind spargerea perfectă. Tot ce au putut organele de poliţie face a fost să constate tâlhăria respectivă şi atât. Nimic mai mult. Aveau să treacă aproape două luni până la prinderea infractorului, într-o conjunctură absolut întâmplătoare. El a fost oprit de reprezentanţii Poliţiei Rutiere, în timp ce conducea un autoturism marca Mercedes, cu numere false, fără a avea asupra sa un permis de conducere. Şi de aici i s-a tras totul. A fost nevoit a recunoaşte faptul că a furat autoturismul respectiv, cu câteva zile înainte, din Timişoara, şi, pentru a fi mai greu de prins, a folosit plăcuţe de înmatriculare false. Aceasta a fost ultima dintr-un şir mai lung de fapte penale, comise de Ciordaş în diferite oraşe din ţară, pentru care el a fost căutat de organele de urmărire penală, însă, chiar şi atunci când a fost prins, a reuşit să înşele vigilenţa acestora, dispărând fără urmă. În final, el a fost trimis în judecată, pentru tâlhărie, conducere a unui autovehicul cu număr fals şi conducere fără permis. La sfârşitul anului 2006, Tribunalul Maramureş l-a condamnat la 10 ani închisoare, pedeapsă menţinută şi de instanţele superioare. Foarte interesant este faptul că el şi-a justificat faptele comise prin aceea că dorea să se afirme în lumea interlopă, el neavând niciun alt interes. O explicaţie mai ciudată nici că am auzit până acum. Oricum, până să ajungă în lumea interlopă, o să stea ani buni după gratii.

La data reţinerii sale, Leontin Ciordaş era căutat de Poliţie pentru mai multe infracţiuni. IJP Sibiu îl urmărea pentru înşelăciune, IJP Hunedoara, pentru vătămare corporală, IJP Constanţa, pentru fals şi uz de fals, IJP Timiş, pentru fals şi uz de fals. După prinderea sa, el a relatat cu lux de amănunte împrejurările comiterii faptelor sale. Vom aminti doar câteva dintre ele. În 2004, a câştigat încrederea patronului unei firme de calculatoare din Drobeta Turnu Severin, căruia i-a solicitat două calculatoare, însă a "uitat" să le mai achite vreodată. În Cluj Napoca, el s-a ocupat cu falsificarea vizelor de flotant, adeverinţelor de salarizare, facturilor telefonice. Cu actele respective, "cumpăra", în rate, produse electronice de la magazine de specialitate, pe care le vindea, ulterior, la diverse persoane. În Timişoara, a păcălit o funcţionară a unei bănci să se căsătorească cu el, pentru a obţine mai uşor credite consistente de la banca respectivă. De pe urma acestei "afaceri" el a câştigat 11 mii euro. "Precizez că m-am căsătorit din interes şi am profitat foarte mult de pe urma acestei femei", avea să declare Ciordaş în faţa poliţiştilor. Apoi, s-a profilat pe închirierea de autoturisme, pe care, în loc să le restituie firmelor respective, le vindea la preţuri infime către diverse personaje din lumea interlopă sau reprezentanţi ai centrelor de dezmembrări auto. Interesant este că în aproape toate localităţile unde a acţionat, Ciordaş a avut câte o concubină. Un fel de Don Juan al lumii interlope în care dorea să se afirme.

"Insist să consemnez că infracţiunile comise de mine au avut strict un rol demonstrativ, respectiv pentru a mă ajuta să câştig încrederea persoanelor importante din lumea interlopă a oraşului sau a unei zone." – Leontin Ciordaş

luni, 10 martie 2008

tun la muzeu - 2 miliarde!

Muzeul Judeţean de Istorie. O instituţie, la prima vedere, foarte liniştită, însă afectată de tot soiul de lupte şi de interese. Aflată, în ultima perioadă, tot mai des în atenţia presei. Ultima ştire privind această instituţie este legată de un jaf de proporţii, marca Melania Ghiman, contabila şefă a instituţiei. În urma unui banal control al Curţii de Conturi, de la începutul acestui an, care a vizat activitatea financiar – contabilă din perioada ianuarie, 2007 – ianuarie, 2008, a Muzeului Judeţean, au fost găsite mai multe nereguli în actele întocmite de contabila Ghiman. Din studierea dosarelor contabile a reieşit faptul că în perioada respectivă, această contabilă a prejudiciat Muzeul Judeţean cu aproape 2 miliarde lei vechi. Metoda folosită de Ghiman a fost pe cât de simplă, pe atât de surprinzătoare, având în vedere faptul că aceasta a lucrat în instituţia respectivă de la începutul anilor '90, experienţa acumulată în toţi aceşti ani trebuind să ducă la forme mult mai rafinate de delapidare. Culmea, Ghiman a adoptat o soluţie directă: a întocmit dispoziţii de plată, falsificând semnătura directorului şi a altor angajaţi ai instituţiei. Cu ajutorul acestora, ea a achiziţionat diverse mărfuri, începând cu obiecte de uz sanitar şi terminând cu aparatură IT, care nu au intrat niciodată în dotarea Muzeului. Respectiv, mărfurile nu au fost recepţionate. Mai pe înţelesul tuturor, ea a achiziţionat produse în numele Muzeului Judeţean de Istorie, pe care le-a plătit cu banii instituţiei, însă acestea au fost valorificate de Ghiman în interes personal. Este greu de precizat acum dacă între Ghiman şi firmele cu care a colaborat exista o înţelegere prealabilă, în sensul că administratorii societăţilor respective aveau cunoştinţă de faptul că femeia dorea să valorifice produsele pentru sine şi împărţeau "profitul" cu aceasta sau livrau pur şi simplu marfa, iar contabila o prelua pentru a-i da o altă destinaţie. Rămâne ca organele de urmărire penală să analizeze acest aspect. Cert este faptul că pe lista firmelor cu care Ghiman a lucrat se înscriu mai multe societăţi din Baia Mare, unele cu ştaif, altele mai obscure. De la acestea, contabila şefă a cumpărat, fără ştirea conducerii, diverse bunuri, care nu aveau nicio şansă de a fi utilizate în folosul Muzeului. Spre exemplu, ea a achiziţionat într-o primă fază, 20 de... bideuri. În condiţiile în care în instituţie nu se află niciun bideu, iar numărul toaletelor este de 13. Ulterior, e a mai comandat o tranşă. Unde au ajuns bideurile "cumpărate" de Muzeu este greu de precizat, la această oră.

Deşi controlul Curţii de Conturi a vizat doar perioada 2007 – 2008, din informaţiile pe care le-am obţinut până acum, reiese faptul că Melania Ghiman nu a fost străină de astfel de activităţi nici în anii anteriori, unele din actele contabile arătând că ea a falsificat semnături şi ale altor directori ai Muzeului. În ce măsură foştii directori au fost implicaţi în afacerile contabilei şefe, rămâne ca organele abilitate să stabilească, după finalizarea urmăririi penale. Încă înainte de finalizarea controlului inspectorilor Curţii de Conturi, Ghiman a simţit că a fost prinsă cu mâţa în sac şi s-a adresat conducerii instituţiei. S-a plâns ca un copil de toate faptele pe care le-a făcut, precizând cu lux de amănunte toate firmele cu care a lucrat, produsele achiziţionate, sumele vehiculate şi metoda de lucru. Toate s-au dovedit a fi reale. Mai mult, ea a dat chiar şi o declaraţie scrisă în acest sens, înaintată conducerii Muzeului, în care recunoaşte faptele comise şi cuantumul pagubei. Totuşi, sub această aparentă colaborare şi dorinţă de a îndrepta lucrurile, Ghiman a adoptat câteva mişcări interesante, încercând să diminueze efectele faptelor sale. Ca din senin, într-una din zilele trecute, s-a prezentat la casieria Muzeului cu câteva sute milioane lei vechi, pentru a achita o parte din facturile emise. Au urmat alte intervenţii similare, ea depunând bani în numele câtorva din firmele implicate. Şi, de asemenea, pe numele câtorva din angajaţii Muzeului, ale căror semnături au fost falsificate. Culmea, ea a depus banii pe numele altora, de parcă nu ea ar fi fost cea care a golit visteria instituţiei. Pe de altă parte, tot în această perioadă, Betina Kar, una dintre firmele de la care Ghiman a achiziţionat tot soiul de produse (inclusiv splendidele bideuri), a înaintat conducerii Muzeului o somaţie de ridicare a bunurilor respective, care, chipurile, ar zace în curtea societăţii. Ori, o astfel de "mişcare" arată clar faptul că firma respectivă nu a fost interesată de a livra marfa achiziţionată către Muzeu, ci, din contră. Ciudat, tocmai acum s-a trezit conducerea firmei să avertizeze Muzeul vizavi de bideurile respective, după trecerea câtorva luni bune de la plata lor. Ne punem întrebarea firească dacă atât conducerea Betina Kar, cât şi a altor societăţi, nu avea cunoştinţă de faptele contabilei Ghiman sau nu colabora cu aceasta. Cât despre ridicarea produselor, nici nu se pune problema. Ar fi ridicol. Instituţia nu a comandat niciun fel de produse, prin urmare, ridicarea lor ar însemna dezincriminarea contabilei. Pe de altă parte, la baza unei achiziţii de produse, în cazul unei instituţii precum este Muzeul Judeţean de Istorie, stau anumite acte premergătoare. În primul rând, directorul instituţiei semnează o cerere adresată de şefii de secţii, sau alte persoane care solicită achiziţionarea unor bunuri în interesul Muzeului, act cu care contabilul şef poate trece la a comanda cele necesare instituţiei. Ori, în cazul de faţă, nicio factură nu este însoţită de o astfel de cerere.

În cursul documentării noastre, am încercat să luăm legătura cu Melania Ghiman. După îndelungi insistenţe telefonice, am reuşit, înainte de închiderea ediţiei. Răspunsul acesteia a fost foarte expeditiv: "Nu am nimic de declarat! La revedere!" De asemenea, am contactat şi câteva din firmele implicate. Unii administratori s-au arătat miraţi de ceea ce s-a întâmplat, declarând că nu au avut cunoştinţă de aşa ceva. Spre exemplu, Elisabeta Szekely, directorul SC Compact, ne-a spus că în cazul produselor cumpărate de Muzeu, banii i se virau prin Trezorerie, ceea ce nu i-a trezit nicio suspiciune cu privire la faptele pentru care este cercetată Ghiman. "Am colaborat cu Muzeul de mai multă vreme. Achiziţiona de la noi diverse produse de papetărie, birotică, aparate foto. Totul se derula fără probleme. Ni se virau banii prin Trezorerie. Poate nu în luna livrării mărfurilor, dar măcar în luna următoare. Nu ni s-a prezentat vreodată un referat emis de conducerea Muzeului, pentru comanda mărfurilor. Noi nu verificăm aşa ceva", ne-a declarat Szekely. Nu comentăm declaraţia directorului SC Compact. Ne punem doar o întrebare. Magazinul societăţii este amplasat într-un loc ultracentral. Preţurile... preţuri. E firesc. Instituţiile publice, aşa ar fi normal, se orientează spre furnizorii cu preţurile cele mai bune. De ce tocmai de la un magazin cu preţuri "ultracentrale"? De ce nu o firmă care vinde en-gros?

Facturi:

SC Sugar M – factură în valoare de 5.168 lei – datând din 31. 10. 2007

SC Hex Impex – 10. 700 lei – 24. 04. 2007

- 2.500 lei – 25. 01. 2007

- 3.000 lei – 12. 01. 2007

- 2.800 lei – 25. 01. 2008

SC Construct – 9.877 lei – 11. 10. 2007

AF Deseşti – 2.750 lei – 02. 02 . 2007

PF Mărieş Emeric – 2.000 lei – 13. 02. 2007

- 106 – 14. 02. 2007

- 3.000 – 02. 2007

Virgil Pop, administrator al Muzeului Satului (prin falsificare de semnătură)

- 64.000 lei – 11. 2007

- 3.000 lei – 26. 04. 2007

- 1.100 lei – 18. 01. 2008

Lucia Pop, director interimar (a cărei semnătură a fost, de asemenea, falsificată)

- 3.000 lei – 15. 01. 2008

Valori totale:

SC Betina Kar – 118 mii lei

SC Compact – 26 mii lei

SC Alfasoft – 13,9 mii lei

Magazinul Central – 2,2 mii lei

SC Sugar – M – 5,6 mii lei

SC Maralibris – 640 mii lei

Muzeul de Artă – 10,7 mii lei

Total: 178 mii lei

sâmbătă, 8 martie 2008

poza săptămânii (XVI)

... sau, cum nu mănânci nici acasă, evident că nu o să mănânci nimic nici aici. Adică, din moment ce oricum nu mănânci acasă, cu atât mai puţin aici. Darămite... plăcintă codrenească făcută în... franciză. Care, cine ştie cum o fi, poate mai naşpa decât aceea de acasă, pe care, oricum nu o mâncăm, că nu o avem. Nu mai insist, aţi prins ideea. Genial sloganul acestei plăcintării, care, între noi fie vorba, face o plăcintă... de casă. Nu foarte rea. Puteţi încerca. Ce n-am înţeles e de ce se mai numeşte şi codrenească...

marți, 4 martie 2008

Bestialitate extremă, la doar 24 de ani

Unul dintre cazurile de omor cu cele mari condamnări este acela al unui tânăr de 24 de ani, care şi-a ucis victima cu bestialitate, după ce aceasta a refuzat să-l mai găzduiască. Revoltat pe atitudinea gazdei, tânărul a ucis-o cu 24 de lovituri de cuţit, până când lama acestuia a cedat.

Continuând seria dosarelor cu infractori condamnaţi la ani grei de puşcărie, am ales cazul unui tânăr provenit din sistemul de protecţia copilului, care, dintr-un tip aparent normal, a devenit un criminal feroce. El ne-a surprins încă de la început prin brutalitatea şi sadismul cu care şi-a ucis victima. Fără a avea un motiv real. Fără a urmări un scop bine definit. Pur şi simplu, a omorât un om, într-un mod pe care cei aflaţi în deplinătatea facultăţilor mintale nu îl pot înţelege. O fi având sistemul de protecţia copilului lacunele sale, or fi având mulţi infractori tulburări de comportament, dar aceste scuze pălesc în faţa unui caz precum acesta. Nu a fost suficient că tânărul a omorât un om în etate, dar a ţinut să o facă într-un mod ce oripilează şi ne face să credem că în orice clipă ne-am putea găsi în prezenţa unui astfel de criminal fără măcar să bănuim ce s-ar putea întâmpla. Ioan Prisăcar, născut în Vişeu de Sus, este un produs tipic al sistemului de protecţia copilului. Fără a putea beneficia de îngrijirea părintească într-un cadru familial, el a fost crescut în Centrul de Plasament de la Gârdani. O instituţie, la fel ca multe altele din judeţ, în care copiii erau crescuţi la grămadă. Mulţi dintre cei de aici au avut deficienţe psihice sau de comportament. Evident, aceştia i-au influenţat negativ şi pe ceilalţi, cei mai mulţi dintre copii având un comportament agresiv şi imprevizibil. Ajuns la o anumită vârstă, Prisăcar a trebuit să părăsească Centrul Gârdani şi să îşi câştige singur existenţa. Timp de trei ani, a locuit într-un bloc al fundaţiei Pro Vita, din Baia Mare, iar apoi s-a perindat pe la diferite familii, care l-au găzduit, în schimbul muncii pe care acesta o presta.

Ultima sa gazdă a fost un bătrân din Baia Mare, care locuia pe str. Mihai Eminescu. Cum "nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită", binefăcătorul acestui tânăr a plătit cu viaţa pentru gestul său. Iniţial, Prisăcar a fost luat sub acoperişul viitoarei victime pentru a zugrăvi una dintre camerele casei. Ulterior, el s-a înţeles cu gazda să rămână acolo în schimbul sumei de 1 milion lei. Neavând un serviciu stabil, tânărul nu a reuşit să achite chiria, astfel că bătrânul i-a cerut să părăsească imobilul. Prisăcar a încercat să facă rost de bani. Şi-a adus amine de un prieten de-al său ce locuia pe str. Vasile Alecsandri, căruia a dorit să-i vândă o orgă. N-a avut succes şi a revenit în casa bătrânului. A fost momentul de tensiune maximă dintre cei doi, iar cearta care a urmat era iminentă. Gazda a devenit tot mai iritată de comportamentul tânărului, care refuza să părăsească imobilul, şi a început să strige la adresa acestuia, cerându-i să plece. Într-un moment de neatenţie a bătrânului, Prisăcar a luat o sticlă goală de vin, cu care l-a lovit pe acesta în cap, din spate. Deşi sticla s-a făcut cioburi, omul s-a dovedit mai robust decât părea şi a ripostat, îmbrâncindu-l pe Prisăcar. În urma loviturilor încasate de la acesta, bătrânul a căzut pe podea, într-una din camerele casei. Profitând de acest fapt, tânărul a luat un cuţit din bucătărie, a revenit în camera unde se afla bătrânul şi i-a aplicat acestuia mai multe lovituri în zona gâtului, a toracelui şi a abdomenului, precum şi în alte regiuni ale corpului. În timpul unor lovituri în zona coastelor, lama cuţitului a cedat, ceea ce l-a determinat pe Prisăcar să pună capăt reprobabilei sale acţiuni.

Sub impulsul fricii, a dorit să ascundă probele care l-ar fi putut incrimina, aruncând la gunoi cioburile de sticlă. Apoi, s-a schimbat de hainele cu sânge (aruncate ulterior la container) şi aplecat. În urma expertizei medico – legale, s-a constatat că victima a prezentat nu mai puţin de 24 plăgi tăiate înţepate. O faptă de o violenţă extremă, care a determinat instanţa să-i aplice o pedeapsă severă. Din sentinţa Tribunalului Maramureş aflăm că: "fapta inculpatului de a suprima viaţa victimei prin aplicarea cu ferocitate de numeroase lovituri cu o sticlă şi cu cuţitul pe mai multe zone ale corpului, cauzând multiple plăgi tăiate înţepate, inclusiv fracturi costale, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav, săvârşit prin cruzimi. Inculpatul a recunoscut fapta, însă a încercat să acrediteze ideea că a aplicat victimei doar două lovituri în zona gâtului şi a abdomenului. Pentru infracţiunea comisă, inculpatul va fi condamnat la pedeapsa de 17 ani închisoare". Este absolut uluitor modul violent în care acest tânăr a reacţionat faţă de cel care îl găzduia. O ceartă, la fel ca multe altele, însă terminată cu 24 de lovituri de cuţit. Deşi expertiza medico-legală psihiatrică a relevat faptul că Prisăcar prezintă tulburări de comportament, s-a apreciat că la momentul comiterii faptei, el a avut discernământul necesar realizării consecinţelor faptelor sale. Pentru omorul său deosebit de grav, comis în urmă cu doi ani, el va sta în închisoare până în 2022. Va avea 41 de ani.

Crize de disperare şi agresivitate

În apărarea sa, tânărul de numai 24 de ani, încearcă să explice cauzele care au stat la baza acţiunilor sale. "Am fost crescut la o casă de copii din Gârdani, având handicap mintal. Am fost bătut de băieţii mai mari. Copiii m-au dat cu capul de pereţi şi am primit mai multe lovituri peste cap. Am rămas şocat de bătaia lor, ceea ce m-a dus la o criză nervoasă. Pur şi simplu, nu aveam ţinere de minte. Eram greu de cap şi nu puteam să învăţ. Eram din ce în ce mai agitat şi revoltat. [...] Am locuit la mai multe familii. La ultima familie, unde am lucrat ca slugă, mi-au zis că sunt revoltat şi agitat şi au vrut să mă interneze la Spitalul de Psihiatrie. Dar eu mi-am dat seama că şi inima mă supără foarte tare. Şi bărbatul pentru care am lucrat m-a abandonat şi am venit în Baia Mare, pentru a-mi căuta de lucru [...] Totul s-a transformat într-o agresivitate şi o criză de disperare, care m-a dus la acest pas, că nu aveam unde să stau în chirie. [...] Mi-am recunoscut fapta la Poliţie, procuror şi Tribunal. Şi am plâns nopţi întregi şi m-am rugat să fiu iertat. Pe această temă eram foarte nervos şi agitat şi nu am avut niciun somn, nopţi la rând. [...] Genul meu de om nu a fost să fiu rău, dar aşa s-a întâmplat. Îmi pare rău." Comentariile sunt inutile.

luni, 3 martie 2008

"Colonia" cu un record absolut – 18 sub acelaşi acoperiş

În timp ce aleşii locali se întrec în replici care de care mai "inteligente" în şedinţele de Consiliu Local, unii din cei care îi votează trăiesc în condiţii în care consilierii nu ar sta mai mult de câteva minute. Nimănui nu-i pasă că în Baia Mare mai sunt străzi nepietruite sau asflatate, că avem locuinţe fără curent, apă, canalizare, încălzire. Treaba lor. Voturile contează!

Baia Mare, secolul XXI. Strada Podinei, cartierul Ferneziu. Un loc uitat de lume în spatele Uzinei de Apă. Vizitatorul neavizat poate doar remarca o succesiune de case. Nimic deosebit. Însă în capătul străzii, unde noroiul ia locul asfaltului, la o aruncătură de băţ de înşiruirea de case... începe o altă lume. Un peisaj devenit clasic pentru coloniile de rromi de la noi. Locuinţe din lemn sau lut mai mult sau mai puţin dărăpănate, haine în toate culorile curcubeului întinse la uscat pe gardurile jilave, streşini mâncate de carii, ornate cu antene parabolice, ciorchine de copii alergând prin mocirlă, feţe lipsite de viaţă pe la ferestrele peste care parcă a trecut un război. Într-o sărăcie lucie, antenele digitale te lasă fără replică. Nu ştii ce te miră mai tare: cu ce achită costurile lunare legate de parabolice sau de unde au curent pentru televizoare. Case fără curţi. Se termină una şi începe alta. O adunătură de lemne urmată de una de "vaioage". Sau, din contră: case răzleţe aşezate fără nicio logică într-un decor care nu spune nimic. Aici nu vezi grădini, nu vezi coteţe. Acestea din urmă se întrepătrund cu casele şi e greu să faci diferenţa. O simbioză mioritică neperturbată de valurile de modernism ale acestui secol. E ca şi cum ai lua o garsonieră dintr-un bloc de pe str. Horea şi ai pune cei patru pereţi, la întâmplare, pe nişte hârtoape înfundate. În scripte, unele există, altele nu. Proprietarii mai norocoşi au primit număr de casă. Sunt în legalitate. Ceilalţi mai au de aşteptat. Cât anume... nimeni nu ştie.

Aşa cum se întâmplă, de regulă, în comunităţile sărace, primii care ne întâmpină sunt copiii. "Nenea, ne faceţi o poză?" Zâmbăreţi nevoie mare, îmbrăcaţi mai pestriţ sau mai anost, mai curaţi sau nu prea, cu cizmele de cauciuc plescăind noroiul, aleargă după noi ca după Moş Crăciun. Evident, nu ai cum să-i refuzi. Iar ei atât aşteaptă. De la o poză se ajunge la două, trei... În curând apar şi părinţii. Suspicioşi. Cine suntem, de unde venim, pe cine căutăm şi ce vrem. Scopul şi durata vizitei. Când aud de presă, încep nesfârşita înşiruire de nemulţumiri, doleanţe şi solicitări. "Suntem uitaţi, aici, între dealuri. Strada asta nici măcar pietruită nu este. Să vină măcar odată cei de la Primărie sau Consiliu să vadă în ce condiţii locuim. Niciodată nu s-au interesat. Când vin alegerile, promit de toate, dar nu se întâmplă nimic. De câte ori am cerut să facă ceva, să nu mai fie aici noroiul ăsta insuportabil! Vedeţi cum trăim. Câte unul mai are curent. În rest..." Şi au dreptate. Drumul este impracticabil. Pentru a putea străbate "colonia" de pe Podinei trebuie să o iei la pas. Nu poţi risca să rămâi cu autoturismul blocat în noroi. Cei mai mulţi dintre ei au un serviciu permanent. Lucrează cu ziua pe unde apucă sau strâng fier vechi pe care îl vând. Copiii, în mare lor majoritate, nu merg la grădiniţă sau la şcoală. Părinţii nu-şi pot permite luxul de a le cumpăra haine adecvate, rechizite, manuale. Mai ales când sub acelaşi acoperiş locuiesc 8, 10 sau 12 copii, aproape tot se rezumă la mâncare.

Recordul numărului celor care locuiesc sub acelaşi acoperiş îl deţine o familie ai cărei membri numără nu mai puţin de 18 persoane. Părinţi, şi o bună parte din copii, nu sunt de găsit pe acasă. Probabil strâng fier vechi. Însă vecinii ne dau toate detaliile. "În casa asta stau cei mai mulţi. 18! Sunt copiii lor, cu gineri... Acum sunt aici numai cei pe care îi vedeţi." Sunt patru copii. O fetiţă de 8-9 ani care ţine în braţe un băieţel dormind şi încă doi copii, îmbrăcaţi doar cu o cămaşă, întinşi pe pat şi cu nasul lipit de ecranul unui televizor vechi. (A se vedea poza săptămânii.)

Casa este una obişnuită, cu o încăpere destul de mică, folosită ca şi cameră principală, şi o altă încăpere, mult mai redusă ca şi volum, un fel de hol, unde, probabil, se găteşte. Într-un colţ, o jumătate de butoi multifuncţional din metal, pe post de: radiator, cuptor, calorifer etc. Eficientizarea spaţiului. Încercăm să facem un efort de imaginaţie pentru a ne închipui cum ar arăta 18 persoane puse una lângă alta în cele două încăperi, dar nu reuşim. Probabil ne-am da seama dacă am face un test, atunci când familia reunită s-ar găsi acasă. Totuşi, decidem să amânăm experienţa pentru o dată neprecizată.

Curând, trecem în zona lipsită de curent electric. Suntem întâmpinaţi de Chereji. Consilierul Chereji. Ne întrebăm dacă nu cumva am greşit localitatea, poate suntem într-un sat învecinat Băii Mari. Nu. Ne spune că este consilier din partea rromilor. Ei, uite că mai avem multe de învăţat la capitolul administraţie publică locală. După ce facem cunoştinţă cu consilierul Chereji, acesta ne prezintă interiorul casei sale. Soţia sa ne dă şi explicaţiile necesare. " Aici, nimeni nu are număr de casă. Noi ne-am zbătut mult până să obţinem. (Ne arată o hârtie semnată de primar, n.red.) Dar asta a fost tot. Durerea noastră este că nu avem curent. Uitaţi afară! Vedeţi stâlpul ăla? Aici a fost curent, cândva. Numai că unii au furat firele. Şi acum, uitaţi în ce condiţii trăim! Folosim motorină la încălzit şi iluminat. Este foarte periculos. Afectează plămânii. Dar nu avem ce face. Aşa de greu este să ni se pună şi nouă curent? Să avem şi noi un mic televizor, un radio. Să mai ştim ce se întâmplă." Următoarele case sunt mult mai mici. Cutii de chibrituri, de 2x2 m, făcute din lut şi bârne de lemn. Aceleaşi probleme: lipsa curentului, a instalaţiilor sanitare, a apei, a unui sistem de încălzire. Utilităţile lipsind cu desăvârşire, fiecare se descurcă aşa cum poate. Improvizează. La o mică distanţă, în capătul unui povârniş, un izvor de apă. În sfârşit, o sursă de apă. Este singura pe o suprafaţă destul de mare.

La un moment dat, ne trezim că cineva aruncă după noi cu diverse obiecte. Este un copil cocoţat pe un morman de gunoaie. Câţiva localnici o strigă pe mama sa, care vine în grabă. Vede aparatul foto şi ne solicită o poză. Dar nu aşa, oricum, ci împreună cu noi. În sfârşit, cineva care vrea să facă o poză alături de noi. Femeia ne cheamă în curte, în timp ce se plânge de traiul pe care îl duce. Într-o parte a curţii, pe o adunătură de lemne ce părea un fel de grajd, avem plăcerea să descoperim o variantă distrusă de timp a alfabetului. La ce foloseşte afişul respectiv, nu reuşim să înţelegem. Probabil că nici capra care rumegă liniştită lângă uşa de la intrarea în grajd. În casă, suntem izbiţi de un miros înţepător şi greu respirabil. "De la asta, cu care ne viderim de şapte ani. Fetiţa mai mare merge la şcoală, dar copiii nu vor să stea lângă ea. Spun că miroase a fum. Şi normal. Doar se îneacă de la fumul ăsta şi o ustură nasul. Mi-e mai mare ruşinea când aud. Vrem şi noi să avem aici curent, că numai putem trăi aşa. O zis că ne costă 15 milioane. Am fost de acord, dar nu avem toţi odată. Să plătim cumva, în rate", ne explică femeia.

Facem cale întoarsă, spre maşina lăsată la intrarea în "colonie". O femeie ţine cu tot dinadinsul să îi vedem casa. "Haideţi, vă rog, să vedeţi unde stau! Trebuie să veniţi, să fotografiaţi!" Iniţial nu înţelegem. Ce poate fi mai incredibil decât ceea ce am văzut înainte. Mai ales, că suntem în zona construcţiilor cu curent electric. Însă, o urmăm. Curiozitatea ziaristului ne împinge spre neprevăzut. Printre două şanţuri pline cu apă şi un colţ de casă cu tencuiala căzută, ajungem lângă un soi de cutie din lemn, de forma unui cub, cu latura mai mică de 2 m. Atunci realizăm că familia cu 18 persoane locuia în lux, comparativ cu cei ce stau în hruba respectivă. "Am şapte copii, cu care trăiesc aici. Este tot ce am." Dăm să intrăm, dar realizăm că este imposibil. Spaţiul nu ne permite. Aproape tot interiorul este ocupat de un pat, în care cu greu s-ar putea odihni două persoane. Darămite opt! Într-un colţ, acelaşi sistem de încălzire, cu butoiul de metal tăiat. Rămânem fără replică. Ne mai uităm odată, să ne convingem că privirea nu ne înşeală. Brusc, ne gândim la patul de acasă, la canapeaua de catifea pe care vrem să o schimbăm cu una din piele sau imitaţie, că prea adună praful cea veche. Ne vin în minte calculatorul, maşina din garaj, geamurile termopan, gresia din baie, DVD-playerul şi sistemul de boxe cu telecomandă. Bunuri pe care cei mai mulţi dintre noi le considerăm deja ceva prea comun pentru a mai impresiona. Plecăm cu regretul că nu putem face mai mult decât să descriem situaţia acestor semeni, care în secolul XXI încearcă să nu uite a supravieţui. Poate se va gândi cineva şi la ei. Un consilier local, un candidat la Primărie...

sâmbătă, 1 martie 2008

poza săptămânii (XV)

Important e ca omul să aibă televizor. Cât despre hainele copiilor... mai încolo. Oricum, iarna nu mai e ce-a fost şi încălzirea globală vine încet, încet şi la noi.