În timp ce aleşii locali se întrec în replici care de care mai "inteligente" în şedinţele de Consiliu Local, unii din cei care îi votează trăiesc în condiţii în care consilierii nu ar sta mai mult de câteva minute. Nimănui nu-i pasă că în Baia Mare mai sunt străzi nepietruite sau asflatate, că avem locuinţe fără curent, apă, canalizare, încălzire. Treaba lor. Voturile contează!
Baia Mare, secolul XXI. Strada Podinei, cartierul Ferneziu. Un loc uitat de lume în spatele Uzinei de Apă. Vizitatorul neavizat poate doar remarca o succesiune de case. Nimic deosebit. Însă în capătul străzii, unde noroiul ia locul asfaltului, la o aruncătură de băţ de înşiruirea de case... începe o altă lume. Un peisaj devenit clasic pentru coloniile de rromi de la noi. Locuinţe din lemn sau lut mai mult sau mai puţin dărăpănate, haine în toate culorile curcubeului întinse la uscat pe gardurile jilave, streşini mâncate de carii, ornate cu antene parabolice, ciorchine de copii alergând prin mocirlă, feţe lipsite de viaţă pe la ferestrele peste care parcă a trecut un război. Într-o sărăcie lucie, antenele digitale te lasă fără replică. Nu ştii ce te miră mai tare: cu ce achită costurile lunare legate de parabolice sau de unde au curent pentru televizoare. Case fără curţi. Se termină una şi începe alta. O adunătură de lemne urmată de una de "vaioage". Sau, din contră: case răzleţe aşezate fără nicio logică într-un decor care nu spune nimic. Aici nu vezi grădini, nu vezi coteţe. Acestea din urmă se întrepătrund cu casele şi e greu să faci diferenţa. O simbioză mioritică neperturbată de valurile de modernism ale acestui secol. E ca şi cum ai lua o garsonieră dintr-un bloc de pe str. Horea şi ai pune cei patru pereţi, la întâmplare, pe nişte hârtoape înfundate. În scripte, unele există, altele nu. Proprietarii mai norocoşi au primit număr de casă. Sunt în legalitate. Ceilalţi mai au de aşteptat. Cât anume... nimeni nu ştie.
Aşa cum se întâmplă, de regulă, în comunităţile sărace, primii care ne întâmpină sunt copiii. "Nenea, ne faceţi o poză?" Zâmbăreţi nevoie mare, îmbrăcaţi mai pestriţ sau mai anost, mai curaţi sau nu prea, cu cizmele de cauciuc plescăind noroiul, aleargă după noi ca după Moş Crăciun. Evident, nu ai cum să-i refuzi. Iar ei atât aşteaptă. De la o poză se ajunge la două, trei... În curând apar şi părinţii. Suspicioşi. Cine suntem, de unde venim, pe cine căutăm şi ce vrem. Scopul şi durata vizitei. Când aud de presă, încep nesfârşita înşiruire de nemulţumiri, doleanţe şi solicitări. "Suntem uitaţi, aici, între dealuri. Strada asta nici măcar pietruită nu este. Să vină măcar odată cei de la Primărie sau Consiliu să vadă în ce condiţii locuim. Niciodată nu s-au interesat. Când vin alegerile, promit de toate, dar nu se întâmplă nimic. De câte ori am cerut să facă ceva, să nu mai fie aici noroiul ăsta insuportabil! Vedeţi cum trăim. Câte unul mai are curent. În rest..." Şi au dreptate. Drumul este impracticabil. Pentru a putea străbate "colonia" de pe Podinei trebuie să o iei la pas. Nu poţi risca să rămâi cu autoturismul blocat în noroi. Cei mai mulţi dintre ei au un serviciu permanent. Lucrează cu ziua pe unde apucă sau strâng fier vechi pe care îl vând. Copiii, în mare lor majoritate, nu merg la grădiniţă sau la şcoală. Părinţii nu-şi pot permite luxul de a le cumpăra haine adecvate, rechizite, manuale. Mai ales când sub acelaşi acoperiş locuiesc 8, 10 sau 12 copii, aproape tot se rezumă la mâncare.
Recordul numărului celor care locuiesc sub acelaşi acoperiş îl deţine o familie ai cărei membri numără nu mai puţin de 18 persoane. Părinţi, şi o bună parte din copii, nu sunt de găsit pe acasă. Probabil strâng fier vechi. Însă vecinii ne dau toate detaliile. "În casa asta stau cei mai mulţi. 18! Sunt copiii lor, cu gineri... Acum sunt aici numai cei pe care îi vedeţi." Sunt patru copii. O fetiţă de 8-9 ani care ţine în braţe un băieţel dormind şi încă doi copii, îmbrăcaţi doar cu o cămaşă, întinşi pe pat şi cu nasul lipit de ecranul unui televizor vechi. (A se vedea poza săptămânii.)
Casa este una obişnuită, cu o încăpere destul de mică, folosită ca şi cameră principală, şi o altă încăpere, mult mai redusă ca şi volum, un fel de hol, unde, probabil, se găteşte. Într-un colţ, o jumătate de butoi multifuncţional din metal, pe post de: radiator, cuptor, calorifer etc. Eficientizarea spaţiului. Încercăm să facem un efort de imaginaţie pentru a ne închipui cum ar arăta 18 persoane puse una lângă alta în cele două încăperi, dar nu reuşim. Probabil ne-am da seama dacă am face un test, atunci când familia reunită s-ar găsi acasă. Totuşi, decidem să amânăm experienţa pentru o dată neprecizată.
Curând, trecem în zona lipsită de curent electric. Suntem întâmpinaţi de Chereji. Consilierul Chereji. Ne întrebăm dacă nu cumva am greşit localitatea, poate suntem într-un sat învecinat Băii Mari. Nu. Ne spune că este consilier din partea rromilor. Ei, uite că mai avem multe de învăţat la capitolul administraţie publică locală. După ce facem cunoştinţă cu consilierul Chereji, acesta ne prezintă interiorul casei sale. Soţia sa ne dă şi explicaţiile necesare. " Aici, nimeni nu are număr de casă. Noi ne-am zbătut mult până să obţinem. (Ne arată o hârtie semnată de primar, n.red.) Dar asta a fost tot. Durerea noastră este că nu avem curent. Uitaţi afară! Vedeţi stâlpul ăla? Aici a fost curent, cândva. Numai că unii au furat firele. Şi acum, uitaţi în ce condiţii trăim! Folosim motorină la încălzit şi iluminat. Este foarte periculos. Afectează plămânii. Dar nu avem ce face. Aşa de greu este să ni se pună şi nouă curent? Să avem şi noi un mic televizor, un radio. Să mai ştim ce se întâmplă." Următoarele case sunt mult mai mici. Cutii de chibrituri, de 2x2 m, făcute din lut şi bârne de lemn. Aceleaşi probleme: lipsa curentului, a instalaţiilor sanitare, a apei, a unui sistem de încălzire. Utilităţile lipsind cu desăvârşire, fiecare se descurcă aşa cum poate. Improvizează. La o mică distanţă, în capătul unui povârniş, un izvor de apă. În sfârşit, o sursă de apă. Este singura pe o suprafaţă destul de mare.
La un moment dat, ne trezim că cineva aruncă după noi cu diverse obiecte. Este un copil cocoţat pe un morman de gunoaie. Câţiva localnici o strigă pe mama sa, care vine în grabă. Vede aparatul foto şi ne solicită o poză. Dar nu aşa, oricum, ci împreună cu noi. În sfârşit, cineva care vrea să facă o poză alături de noi. Femeia ne cheamă în curte, în timp ce se plânge de traiul pe care îl duce. Într-o parte a curţii, pe o adunătură de lemne ce părea un fel de grajd, avem plăcerea să descoperim o variantă distrusă de timp a alfabetului. La ce foloseşte afişul respectiv, nu reuşim să înţelegem. Probabil că nici capra care rumegă liniştită lângă uşa de la intrarea în grajd. În casă, suntem izbiţi de un miros înţepător şi greu respirabil. "De la asta, cu care ne viderim de şapte ani. Fetiţa mai mare merge la şcoală, dar copiii nu vor să stea lângă ea. Spun că miroase a fum. Şi normal. Doar se îneacă de la fumul ăsta şi o ustură nasul. Mi-e mai mare ruşinea când aud. Vrem şi noi să avem aici curent, că numai putem trăi aşa. O zis că ne costă 15 milioane. Am fost de acord, dar nu avem toţi odată. Să plătim cumva, în rate", ne explică femeia.
Printre două şanţuri pline cu apă şi un colţ de casă cu tencuiala căzută, ajungem lângă un soi de cutie din lemn, de forma unui cub, cu latura mai mică de 2 m. Atunci realizăm că familia cu 18 persoane locuia în lux, comparativ cu cei ce stau în hruba respectivă. "Am şapte copii, cu care trăiesc aici. Este tot ce am." Dăm să intrăm, dar realizăm că este imposibil. Spaţiul nu ne permite. Aproape tot interiorul este ocupat de un pat, în care cu greu s-ar putea odihni două persoane. Darămite opt! Într-un colţ, acelaşi sistem de încălzire, cu butoiul de metal tăiat. Rămânem fără replică.
Ne mai uităm odată, să ne convingem că privirea nu ne înşeală. Brusc, ne gândim la patul de acasă, la canapeaua de catifea pe care vrem să o schimbăm cu una din piele sau imitaţie, că prea adună praful cea veche. Ne vin în minte calculatorul, maşina din garaj, geamurile termopan, gresia din baie, DVD-playerul şi sistemul de boxe cu telecomandă. Bunuri pe care cei mai mulţi dintre noi le considerăm deja ceva prea comun pentru a mai impresiona. Plecăm cu regretul că nu putem face mai mult decât să descriem situaţia acestor semeni, care în secolul XXI încearcă să nu uite a supravieţui. Poate se va gândi cineva şi la ei. Un consilier local, un candidat la Primărie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu