miercuri, 27 februarie 2008

Sentinţe "croite" după ureche

În urma unei asocieri între două firme din Maramureş, a rezultat o afacere profitabilă. Însă istoria acesteia a fost scurtă. Acum vechii parteneri au ajuns în instanţă. Dar tot degeaba. Fără a ţine cont de expertiza contabilă realizată în acest caz, judecătorii au dat sentinţe după cum li s-a părut lor de cuviinţă.

Într-unul din dosarele Tribunalului Maramureş citeam declaraţia unui inculpat, condamnat la peste zece ani închisoare. El spunea că fiecare afacere este o loterie. Niciodată nu ştii dacă o să câştigi sau o să pierzi. O idee interesantă, care, cel puţin în speţa de faţă, este perfect valabilă. Partea şi mai interesantă este că şi procesele sunt tot o loterie, instanţele de judecată dând sentinţe dintre cele mai ciudate. În povestea noastră, totul a început în urma unei asocieri dintre două firme private: SC Brolin Serv SRL, din Cavnic şi SC Grill – Bar SRL, din Seini. Obiectivul acestei asocieri, încheiate în 2002, a fost realizarea de confecţii textile şi comercializarea acestora în ţară şi străinătate. Activitatea de producţie urma a avea loc în localitatea Seini, unde SC Grill – Bar deţinea o clădire folosită înainte de '90 drept crescătorie de porci. Aflată într-o stare avansată de degradare, clădirea trebuia renovată, pentru a putea fi folosită eficient. Datorită lipsei fondurilor necesare renovării, a utilajelor de confecţii, a personalului de specialitate şi a experienţei în domeniu, conducerea firmei s-a gândit la o asociere. Astfel, a contactat conducerea SC Brolin Serv, care realiza confecţii textile de peste 10 ani, fiind o firmă cu 500 de angajaţi. Asocierea a fost simplă: Grill – Bar a venit cu clădirea şi terenul, imobile evaluate la aproximativ 30 mii euro, iar Brolin Serv, cu utilaje de confecţii şi investiţii de amenajare a halei, cu o valoare similară cu aceea a imobilelor. Contractul de asociere în participaţiune prevedea ca profitul obţinut la încheierea fiecărui an să fie repartizat în cote egale pentru fiecare societate comercială.

În primele luni de activitate, treaba a mers ca pe roate, anterioarele contracte încheiate de Brolin Serv cu diferiţi parteneri fiind onorate într-o anumită măsură prin activitatea fabricii din Seini. Practic, Brolin Serv lucra în regim de lohn. Prelua materia primă de la anumite societăţi comerciale, cum ar fi Maratex Baia Mare, spre exemplu, şi o trecea prin diferite faze tehnologice. Era realizată croiala, după care materialele textile erau confecţionate la hala din Seini, iar pentru finisare (călcare, apretare etc) hainele se întorceau la Brolin Serv. După câteva luni, timp în care a fost realizată o producţie consistentă, cei de la Brolin Serv au remarcat faptul că unele contracte încheiate cu partenerii străini nu se mai derulau direct, ci prin firma Grill – Bar. Practic, conducerea firmei din Seini a încheiat un nou contract cu o firmă spaniolă, menţionând că vechiul contract al ibericilor cu Brolin Serv se anulează (lucru posibil doar cu acordul ambelor părţi sau prin instanţa de judecată). Această substituire de contract s-a putut realiza simplu, în condiţiile în care Aneta Stauder, angajat al societăţii din Seini, a administrat întreaga activitate a asocierii respective. Mai mult, la sfârşitul anului, cei de la Brolin Serv nu au primit niciun leu din profitul obţinut. În aceste condiţii, fără a se putea ajunge la o înţelegere cu cei de la Grill – Bar, conducerea firmei din Cavnic a cerut instanţei rezilierea contractului şi lichidarea asocierii în participaţiune.

S-a ajuns la un expert contabil, pentru verificarea actelor firmei. Din cauza faptului că toate actele erau întocmite aiurea, fără respectarea legislaţiei, a fost nevoie de un an întreg pentru finalizarea expertizei. Aceasta a scos la iveală lucruri interesante despre gestiunea ţinută de cei de la Grill – Bar. Mai precis, cheltuielile asocierii au fost mult majorate, prin: înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli, fără documente justificative; înregistrarea unor valori de 10 sau chiar 100 de ori mai mari faţă de cele reale; înregistrarea pe cheltuieli a investiţiilor etc. De asemenea, din documentele contabile nu a reieşit faptul că vreuna dintre părţi a încasat sume de bani cu titlul de amortizare şi nici că asocierea a plătit vreun leu către Brolin Serv. Practic, întreaga expertiză contabilă este axată pe o sigură idee: Grill – Bar a întocmit balanţe contabile eronate (spre exemplu, în 2005 a înregistrat un profit brut de 1.400 lei, în timp ce în realitate, a obţinut un profit de 150.000 lei), iar Brolin Serv nu a încasat niciun leu. În consecinţă, asocierea datorează firmei din Cavnic suma de 415.000 lei (peste 4 miliarde lei vechi). Culmea, instanţa de judecată a trecut peste această expertiză contabilă şi a pronunţat o hotărâre contrară celor constatate de expert. A obligat firma Brolin Serv să plătească 77 mii lei către Grill – Bar. Exact pe dos. Adică, în loc să oblige firma seineană să achite datoriile către Brolin Serv, dispune ca ultima să mai dea nişte bani (!!). Motivul, simplu: expertul nu a putut determina profitul net, ci numai cel brut, în concluzie, cei 4 miliarde lei (sumă brută) constituie o datorie care nu există. Incredibil, dar adevărat. Este drept că în conţinutul expertizei se face referire la faptul că Brolin Serv ar datora Grill – Bar 77 mii lei (770 milioane lei vechi), însă este imposibil de explicat faptul că această sumă nu s-a dedus din cea de 4 miliarde, dacă tot s-a făcut o expertiză contabilă. Dar, cu matematica e mai greu, mai ales pentru unii magistraţi.

Datorii fictive

Am încercat să luăm legătura cu conducerile celor două societăţi aflate în conflict. Administratorul Brolin Serv s-a declarat uimit de sentinţa dată de Tribunalul Maramureş, afirmând că între sentinţă şi expertiză nu există nicio legătură. Mai mult, el a spus că cele 770 milioane lei vechi, pe care firma sa ar trebui să le achite către Grill – Bar, reprezintă o datorie fictivă, ea fiind încasată de Brolin Serv pentru activităţi cum ar fi cele de călcat, transport, vamă etc. În schimb, administratorul Grill – Bar nu a fost de găsit, deşi am încercat în repetate rânduri să luăm legătura telefonică cu acesta.

de la Ecstasy, la agonie

În urmă cu câţiva ani, un cetăţean polonez a încercat dezvoltarea unei reţele de traficanţi de droguri la Sighetu Marmaţiei. Cu ajutorul unor ofiţeri sub acoperire, această iniţiativă a fost curmată din faşă. Polonezul a fost prins în flagrant şi condamnat la 10 ani închisoare.

Cele mai grele pedepse primite de infractorii condamnaţi de instanţele maramureşene sunt pentru infracţiuni de omor, viol şi tâlhărie. Pentru acest număr, însă, vă propunem cazul unui condamnat la o pedeapsă consistentă, dar pentru trafic de stupefiante. Speţa priveşte un cetăţean polonez care a încercat deschiderea unei pieţe de profil în Maramureş, cu produse aduse din Polonia. Conform propriilor sale declaraţii, Krysztof Szczepan Herdzik, s-a ocupat cu diverse "afaceri", în afara teritoriului polonez, încă din anii '90. În ultimii zece ani, el a stat în Franţa, unde a intermediat vânzarea – cumpărarea de maşini second hand. Prin legătura pe care o avea din acea perioadă, cu un cetăţean din Sighetu Marmaţiei, Herdzik a încercat dezvoltarea unei reţele de comercializare a drogurilor. Acestea erau uşor de procurat, în pieţele poloneze existând mulţi deal-eri de diverse tipuri de stupefiante. Astfel, polonezul a prins ideea şi, neştiind că amicul său îi întinde o cursă, Herdzik a acceptat să se întâlnească cu viitorii săi colaboratori, în fapt, poliţişti sub acoperire. C. D., mai vechea cunoştinţă a polonezului, a procedat în acest fel, pentru a scăpa de pedeapsă, el aflându-se în vizorul organelor de urmărire penală, pentru fapte similare. Pentru început, polonezul s-a întâlnit cu "Nicu", unul dintre ofiţerii sub acoperire, căruia i-a înmânat zece comprimate de MDMA (cunoscute sub denumirea de "Ecstasy"), în schimbul cărora el a primit 1,5 milioane lei vechi (fiecare bucată fiind evaluată la preţul de 4 euro). În cursul acelei discuţii, Herdzik şi-a exprimat disponibilitatea de a aduce din Polonia diferite tipuri de droguri, indiferent de cantitate: marijuana, haşiş, heroină, cocaină, MDMA etc. La următoarea întâlnire a celor doi, acesta i-a adus lui Nicu 1.500 pastile de Ecstasy, la un restaurant din Sighetu Marmaţiei. De data aceasta, întreaga tranzacţie a fost înregistrată audio – video, iar Herdzik, prins în flagrant, în timp ce-i înmâna poliţistului sub acoperire trei pungi de nylon ce conţineau respectivele pastile. Acestea erau de culoare albă şi aveau inscripţionate pe ele logo-ul Cherry.

După reţinerea sa, Herdzik şi-a recunoscut vinovăţia, afirmând că a procurat drogurile dintr-o piaţă din Varşovia, de la nişte furnizori necunoscuţi. În luna martie, 2005, el a introdus în ţară cele 1.500 pastile, cu ajutorul unui şofer de TIR român, care a acceptat rugămintea sa de a-i transporta în România un pachet, fără ca acesta să ştie ce conţinea. Totul a decurs ca la carte, TIR-ul parcurgând drumul până în România fără nicio problemă, în timp ce era urmat îndeaproape de maşina condusă de Herdzik. De asemenea, nu au fost probleme nici la intrarea în ţară, pe la vama Petea, din Satu Mare. Aceasta a fost doar una dintre variantele luate în calcul de procurori. Cu ocazia unor discuţii purtate de polonez cu ofiţerul sub acoperire Nicu, Herdzik ar fi venit cu drogurile pe la vama Borş, din Bihor, pe un traseu care includea Cehia şi Ungaria. Cum a fost exact, nu mai contează, cert este că Herdzik a adus cele 1.500 de pastile promise, ceea ce a fost suficient pentru arestarea sa. Deşi a adoptat o atitudine din care a reieşit dorinţa sa de a colabora cu autorităţile, fiind conştient că pedeapsa minimă pentru faptele sale este de 15 ani închisoare, din declaraţiile sale nu s-au putut face alte conexiuni pentru identificarea celor de la care el a procurat pastilele şi nici a altor colaboratori de-ai săi. În iunie, 2005, judecătorii Tribunalului Maramureş l-au găsit pe Herdzik vinovat de trafic de droguri de mare risc şi l-au condamnat la 10 ani închisoare. În etapa următoare, Curtea de Apel Cluj i-a admis polonezului recursul declarat împotriva sentinţei Tribunalului, considerând că poliţistul sub acoperire ar fi fost cel care a insistat ca Herdzik să îi aducă pastilele cerute, în repetate rânduri. Astfel, pedeapsa i-a fost redusă la jumătate. Totuşi, instanţa supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a menţinut hotărârea Tribunalului, iar Herdzik îşi execută în prezent cei 10 ani de puşcărie.

Halucinogene fără vârstă

Cele mai vechi izvoare istorice care fac referire la consumul de droguri sunt nişte tăbliţe de lut, datând de acum câteva mii de ani, şi aparţin vechilor sumerieni, din Mesopotamia. Cunoştinţele despre proprietăţile terapeutice ale macului s-au răspândit, apoi, în Persia şi Egipt, prin intermediul babilonienilor. De asemenea, grecii şi arabii au utilizat şi ei opiul în scopuri terapeutice. Theofrastus (sec. IV, î. Hr.) face referire la o otravă preparată din cucută şi suc de mac, ce ucide uşor şi fără dureri. Ca preparat medicinal, opiul a fost menţionat de Scribonius Largus în anul 46 î.Hr., iar medicul grec Pedanios Dioscuride ( sec.I d.Hr.) a acordat, în numeroasele sale lucrări, un interes deosebit decoctului obţinut din frunzele şi capsulele de mac, menţionînd efectul benefic al opiului utilizat şi ca mijloc de provocare a euforiei. Herodot, părintele istoriei, descria obiceiul triburilor scite de la Marea Caspică ce obişnuiau să pună seminţe umezite de cânepă pe pietrele fierbinţi şi să aspire apoi vaporii ameţitori rezultaţi. Haşişul reprezenta pentru vechii indieni un aducător de fericire şi un medicament, servind totodată la susţinerea unor ceremonii religioase când consumarea lui era întovărăşită de cântece şi rugăciuni. De altfel, haşişul era servit la nunţi – se oferea rudelor şi prietenilor care plecau în călătorie, iar la triburile mahomedane din nordul Indiei, cânepa era considerată o plantă sfântă. Vechii azteci consumau mescalina, principiul activ din cactusul numit ştinţific Lophophora Williamsii, venerându-l ca panaceu, multe secole înaintea sosirii europenilor (în secolul al XV-lea). În secolul al XVII-lea călugărul Nicolaus de Leon, ocupat cu creştinarea indienilor, blestema această plantă a diavolului, pentru că nu-i putea împiedica pe azteci să o consume, ei crezînd că prin halucinaţiile pe care le aveau intrau în legătură directă cu zeii lor.

marți, 26 februarie 2008

fiecare stradă cu gropile ei

"Amatorul" ţine să ne demonstreze încă odata, dacă mai era cazul, că autorităţile statului continuă să ne sfideze. Absolut incredibil ce se întâmplă, legat de drumurile pe care circulăm zi de zi. Deşi există legi care îi obligă pe cei responsabili să ia măsuri legat de drumurile publice, instituţiile statului fac în continuare ceea ce ştiu mai bine. Încasează taxele şi impozitele legate de drumuri şi autovehicule şi... atât. De starea proastă a străzilor se vor interesa... altădată. Mai multe, pe blogul "amatorului" din Baia Sprie.

duminică, 24 februarie 2008

poza săptămânii (XIV)

Simiţind dorul de vară, mi-am amintit de Muntenegru. O destinaţie pe care o recomand celor care nu au încercat-o încă. Este numai bună pentru relaxare. După cum se vede din imagine, omul s-a dus la plajă şi, ce s-a gândit, să ia cu el şi o carte, că de mare e sătul. Soarele fiind puternic, a găsit şi soluţia pentru a citi: şi-a postat basca pe ochi. Faină idee. Numai că nu cred să fi trecut de prima pagină până... l-a prins seara.

vineri, 22 februarie 2008

gropi de... amator

Amatorul, un blog de atitudine, aşa cum ar trebui să fie cât mai multe în ţara asta. Nu de alta, dar să ştie şi autorităţile că încă suntem aici. Nu am emigrat. Recent, "amatorul" Dănuţ a abordat o problemă simpatică: gropile, craterele şi peşterile de pe drumurile din Baia Sprie. Citiţi mai multe pe blogul său, deschis de curând.

miercuri, 20 februarie 2008

Avem 112, ce facem cu el?

România se situează pe primul loc în Europa la numărul apelurilor false către numărul unic de urgenţă 112. Statisticile arată că, deşi la fiecare 10 minute apare un caz urgent care necesită o intervenţie rapidă, numărul apelurilor reale reprezintă doar câteva procente din totalul apelurilor către 112.

Sistemul Naţional Unic pentru Apel de Urgenţă funcţionează în Maramureş încă din octombrie, 2004, iar la nivelul întregii ţări a fost introdus în martie, 2005. Principalul rol al acestui sistem este acela de a reprezenta o interfaţă între cetăţean şi anumite instituţii ale statului, abilitate a interveni pentru rezolvarea unor situaţii urgente şi grave. Pe de altă parte, el este menit a filtra apelurile false de cele reale, prin conferirea unor date suplimentare ale apelantului, către operatoare. De asemenea, apelanţii, aflaţi în situaţii critice, nu trebuie să se mai gândească la numărul de telefon al unei anumite instituţii, fiind suficient a apela 112, solicitarea lor fiind procesată în câteva secunde şi transmisă celor abilitaţi să intervină. Operativitatea unui astfel de sistem, cu care încet, încet începem să ne obişnuim cu toţii, deşi el funcţionează în Europa de la începutul anilor '90, este aceea că de la momentul preluării apelului şi până la luarea primelor măsuri pentru rezolvarea situaţiei de criză trec, în medie, doar 20 – 30 de secunde. Un timp foarte scurt în care se pune în mişcare un întreg angrenaj menit a face faţă urgenţei. Importanţa acestui sistem unic a fost înţeleasă de toate statele Uniunii Europene, în acest sens, data de 11 februarie fiind dedicată Zilei Numărului European de Urgenţă 112. În România, acest sistem asigură comunicarea cetăţenilor cu dispeceratele de urgenţă ale Poliţiei, Pompierilor, Ambulanţei, Jandarmeriei, ajutând la intervenţia acestor instituţii în diverse cazuri grave, cum ar fi: omoruri, atacuri armate, tâlhării, atentate, tulburări ale liniştii pubice, accidente de circulaţie soldate cu victime, urgenţe medicale, incendii, salvarea oamenilor aflaţi în pericol etc. Practic, orice situaţie apărută intempestiv, în care este pusă în pericol viaţa oamenilor, animalelor sau existenţa unor bunuri.

Din nefericire, mulţi nu au înţeles rolul şi importanţa acestui sistem şi apelează 112 pentru amuzament (raportând cazuri fictive) sau pentru a aduce injurii operatorilor. O statistică oferită de colonelul Marin Bancoş, cel care conduce activitatea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale Maramureş, în coordonarea căruia se află şi Sistemul Apelurilor de Urgenţă 112, ne arată faptul că cele mai multe dintre apelurile către acest număr sunt false. Spre exemplu, în 2005, media apelurilor reale a fost de doar 2%, iar în 2007, aceasta a crescut la 8%. Procente îngrijorătoare, care arată lipsa de educaţie şi de informare a celor care apelează 112. Totuşi, apelurile către acest număr sunt foarte dese, numai în ultimul an, acestea trecând de 600 mii, incluzându-le aici şi pe cele false. Ideea este că în fiecare minut, statistic vorbind, Centrul Judeţean al Apelurilor de Urgenţă înregistrează cel puţin un apel. Însă, sunt perioade ale zilei când într-un minut sosesc zeci de apeluri. Cum spuneam, cele mai multe sunt false. Însă, dacă ne referim la cele reale, trebuie să precizăm că în fiecare oră s-au finalizat, în ultimul an, 6 apeluri pe oră. Cea mai mare parte a apelurilor false o reprezintă acelea în care operatorilor li se aduc diverse injurii sau sunt luaţi peste picior. De asemenea, tot în cadrul apelurilor false se regăsesc şi cele în care cetăţenii solicită informaţii legate de o anume instituţie, uitând că 112 nu înseamnă o carte de telefon audio. Evident, uneori operatorii trebuie să facă faţă şi unor solicitări hazlii, cum ar fi acelea în care cineva a solicitat intervenţia pompierilor pentru salvarea pisicii care s-a cocoţat într-un copac şi acolo a rămas sau pentru a-l ajuta la deblocarea uşii care refuza să se deschidă. La acest capitol, al apelurilor false, prin 112, România ocupă un "onorant" loc I, în Europa, cu 20 milioane apeluri false pe an. La nivelul întregii ţări s-au înregistrat până acum sute de cazuri în care anumite persoane ce au sunat la 112 pentru a aduce ofense verbale operatorilor au revenit, cu un caz real, cerând ajutorul. Evident, solicitarea acestora a fost rezolvată, dar pentru apelul fals s-au trezit cu o amendă cuprinsă între 100 şi 500 lei. Dacă apelurile reale aparţin persoanelor de vârsta a treia, ce solicită intervenţii medicale, apelurile false vin din partea copiilor, care nu conştientizează rolul acestui sistem. În acest sens, în toate şcolile maramureşene se desfăşoară o amplă campanie dedicată prevenirii apelurilor false.

marți, 19 februarie 2008

înşelăciune cu gust de zahăr

Ioan Bozga a fost dat în urmărire generală şi internaţională încă din 2002, după o serie de afaceri necurate derulate în judeţ şi în ţară. El a fost condamnat pentru înşelăciune de Judecătoria Slatina (la 5 ani închisoare) şi de Tribunalul Maramureş (la 12 ani închisoare), fără a executa vreo zi de penitenţă.

După două episoade cu infractori periculoşi, condamnaţi la pedepse ce trec de zece ani, autori ai unor crime comise cu mult sânge rece, vă propun un caz cu infracţiuni economice. O serie întreagă de înşelăciuni lăsată cu 12 ani de condamnare la pedeapsa închisorii. O sancţiune drastică, mai mare decât multe din pedepsele aplicate pentru cazuri de omor. Totuşi, hotărârea instanţei nu poate fi pusă în practică, autorul infracţiunilor nefiind prins până acum, deşi el este dat în urmărire generală şi internaţională de aproape 5 ani. În anii '90, una dintre metodele principale de înşelăciune s-a realizat cu ajutorul filelor cec fără acoperire. Iar după 2000, această formă de escrocherie a fost continuată, deşi ea devenise una de notorietate. În acea perioadă propice, Ioan Bozga a derulat în Maramureş diverse afaceri. Mai mult sau mai puţin cinstite. Faptele pentru care a fost condamnat se leagă de o afacere cu zahăr, pe care firma sa îl achiziţiona de la societatea "Beta Ţăndărei" (devenită ulterior SC "Zahărul Românesc"). În aceeaşi poveste este implicat şi cunoscutul om de afaceri băimărean, Mircea Şuteu, care a pozat în acest dosar în postura de păgubit, deşi au existat numeroase indicii care au arătat o anume legătură dintre acesta şi Bozga. Oricum ar fi, după "ţeapa" pregătită de Bozga şi cei care l-au susţinut, acesta nu-şi face gânduri negre de după gratii, el fiind de negăsit. Pe de altă parte, nici "ţepuitul" Şuteu nu o duce foarte rău, el revenind în ultima vreme în atenţia publicului, după participarea sa la organizarea "mega – dolhionului" de la Sala Sporturilor din acest an.

Una dintre cele mai bune surse pentru a câştiga bani a fost, pentru Ioan Bozga, achiziţionarea de zahăr vrac de la firma SC Beta Ţăndărei. După o colaborare în care cele două părţi şi-au câştigat încrederea reciprocă, în 2001, Ioan Bozga, prin firma sa STM COM, a intenţionat să comercializeze o cantitate mai mare de zahăr de la societatea producătoare. În acest sens, în primăvara acelui an, a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, prin care el se obliga la achiziţionarea a 12 mii tone zahăr (o mie tone pe lună), cu plata mărfii în 15 zile de la data livrării. Evident, un asemenea contract avea nevoie şi de garanţii bancare. Bozga s-a adresat filialei judeţene a BCR, solicitând o scrisoare de garanţie bancară. Numai că banca i-a solicitat, la rândul ei, contragaranţii în valoare de 12 miliarde lei. Astfel, Bozga s-a gândit să apeleze la mai vechi prieteni de afaceri, cărora le-a propus să îi contragaranteze emiterea scrisorii de garanţie bancară, prin constituirea unor ipoteci asupra mai multor bunuri imobile, proprietatea societăţilor comerciale pe care aceştia le administrau. Unul dintre cei găsiţi a fost afaceristul Mircea Şuteu, administrator, pe atunci, la SC Gastrorom SA Baia Mare. Bozga i-a propus lui Şuteu o asociere. În urma înţelegerii dintre cei doi, SC Gastrorom SA s-a obligat să constituie o ipotecă asupra spaţiului comercial "Complex Tracia" (din blocul "Semilună"), în valoare de 3,2 miliarde lei. În schimb, societatea urma a beneficia de 20% din profitul obţinut din comercializarea zahărului.

Au urmat SC Questa SRL şi SC Liber Trans 2000, ambele din Şomcuta Mare, administrate de Cristian Talpoş. Un alt nume cunoscut în lumea oamenilor de afaceri, în special printre producătorii de alcool. Pentru a-l convinge pe Talpoş de onestitatea sa în afaceri, Bozga i-a livrat uneia din societăţile sale melasă în valoare de 1,4 miliarde lei, fără a-i solicita plata imediată şi s-a arătat interesat în a-i cumpăra acestuia 50% din părţile sociale pe care Talpoş le deţinea la una din fabricile sale de alcool. Sub imperiul acestor acţiuni binefăcătoare ale lui Bozga, Talpoş a acceptat să îi garanteze acestuia scrisoarea bancară, prin constituirea unei ipoteci asupra bunurilor imobile ale firmelor sale. În total, valoarea acesteia a depăşit 2 miliarde lei. În urma acestor demersuri, BCR Maramureş a fost de acord să emită scrisoarea de garanţie solicitată de Bozga, acesta contragarantând cu imobile proprii şi cu cele ale lui Şuteu şi Talpoş. În baza respectivei scrisori de garanţie, Beta Ţăndărei i-a livrat lui Bozga peste 500 tone zahăr, în valoare de 5,6 miliarde lei, marfă vândută ulterior către mai multe societăţi din Baia Mare, Alba Iulia, Bucureşti şi Turda. Deşi a încasat (uneori chiar în avans) banii pentru zahărul livrat, Bozga nu a achitat niciun leu celor de la Beta Ţăndărei, care au solicitat BCR executarea scrisorii de garanţie. Astfel, Cristian Talpoş a fost nevoit a plăti peste 2 miliarde lei către bancă, iar Mircea Şuteu a achitat 3 miliarde lei. Acestea nu au fost singurele fapte penale ale lui Bozga. În acelaşi an, el a mai dat o "ţeapă" unei firme din Negreşti – Oaş, păcălind-o pe administratoarea societăţii cu 3,5 miliarde lei (prejudiciu pe care aceasta din urmă nu şi l-a recuperat niciodată). Pe numele lui Ioan Bozga a început urmărirea penală, el fiind trimis în judecată pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. În 2005, el a fost condamnat pentru înşelăciune, la 12 ani închisoare, cu interzicerea unor drepturi şi plata sumelor datorate către societăţile comerciale cu care a avut afaceri. Deşi pe numele său mai există o condamnare, dată printr-o sentinţă a judecătoriei Slatina (5 ani închisoare, tot pentru înşelăciune), Bozga nu a stat nicio zi după gratii, el fiind în continuare căutat de organele de poliţie, numărându-se printre cei daţi în urmărire generală şi internaţională, încă din 2002.

Prietenul Şuteu

Referitor la legăturile lui Bozga cu Mircea Şuteu, trebuie amintit că pe numele celor doi a existat un alt dosar penal, care zace acum pe undeva prin arhiva Judecătoriei Baia Mare. Anterior ipotecării imobilului Tracia, Mircea Şuteu mai fusese "ţepuit" de Bozga, într-o afacere cu iz de brânzeturi. Însă, nu s-a dovedit a fi o mare problemă, pentru că nu Şuteu a fost cel prejudiciat direct, ci firma SC Gastrorom. După doar câţiva ani de la eşecul acelei afaceri, care a costat Gastrorom 1,4 miliarde lei, Şuteu a încheiat un nou contract cu Bozga. Însă, nu cu acordul Consiliului de Administraţie, ci de unul singur. Consiliul de Administraţie a fost pus în faţa faptului împlinit, când contractul era de mult timp semnat. Practic, pentru acoperirea scrisorii bancare de 3 miliarde lei a fost vândut "Complexul Tracia", cu voia lui Şuteu, pentru acoperirea "ţepei" dată de prietenul său Ioan Bozga. Ciprian DRAGOŞ

Toni şi veşnicele sale procese

După ani buni de procese cu o familie din localitate, primarul din Tăuţii Măgherăuş iese din nou la rampă. Acum două săptămâni, ultimul membru al familiei respective a decedat. Primarul este acuzat de localnici că a forţat nota, intrând abuziv în casă şi încercând să impună propriile reguli legate de înmormântarea bătrânei.

În urmă cu zece ani, actualul primar din Tăuţii Măgherăuş, Anton Ardelean, semna un contract de întreţinere imobiliar, cu o familie din localitate. El se angaja a întreţine doi bătrâni, urmând ca la moartea acestora, Toni să le moştenească o parte din avere. El nu şi-a achitat obligaţiile asumate prin contract, dar nu a renunţat la ideea obţinerii casei în care au locuit soţii Tămaş, precum şi a terenului aferent acesteia. După ce în urmă cu câţiva ani, unul dintre cei doi bătrâni a decedat, acum două săptămâni, a fost rândul celui de-al doilea să treacă la cele veşnice. Amândoi au murit neîmpăcaţi. În plin proces cu primarul Ardelean, care i-a târât prin instanţele de judecată, cerându-le să îşi menţină acel contract, la care ei doreau să renunţe, pentru că Toni nu şi-a respectat obligaţiile. Legat de moartea bătrânei, vecinii acesteia ne-au relatat un fapt straniu, pe alocuri incredibil, legat de primarul atomic din Tăuţi. Vom reface, pe scurt, firul celor întâmplate, în baza relatării acestora. Cu toate că ultima dorinţă a celei decedată de curând, Ana Tămaş, a fost aceea că nu doreşte a fi înmormântată de primarul Toni Ardelean, ci de familia unuia dintre nepoţii săi, la câteva ore de la moartea sa, fostul medic veterinar al localităţii şi-a făcut apariţia la domiciliul defunctei. Imediat, a început să ameninţe în dreapta şi stânga, afirmând că este proprietarul imobilului, în baza contractului de întreţinere pe care îl avea cu familia, uitând că bătrânii ceruseră în repetate rânduri rezilierea acestuia şi faptul că, ulterior, ei au lăsat toată averea, prin testament, unui nepot. În prezenţa mulţimii adunată în stradă, Toni şi-a dat în petec. Nimic nu mai era bine. El şi-a arogat toate drepturile, inclusiv pe acelea legate de mormântare. Ceilalţi membri ai familiei i-au explicat că ultima dorinţă a bătrânei trebuie respectată, însă el a susţinut sus şi tare că o va înmormânta singur şi că nu are nevoie de ajutorul nimănui.

În ziua decesului, familia vecină a căutat-o pe bătrână şi, găsind-o moartă, a închis gospodăria. La sosirea sa, primarul Ardelean a forţat uşile şi a intrat în casă. A pretins să fie lăsat în pace, afirmând că are de gând să stea în casă timp de trei zile şi trei nopţi. După câteva ore, s-a răzgândit şi a plecat, lăsând uşile deschise. A lăsat şi sicriul, care şi acum zace pe undeva prin şură. Culmea este că la toată scena a asistat şi poliţia. Însă, măsuri nu s-au luat. În legătură cu acest incident, a fost depusă o sesizare la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Maramureş, caz trimis spre soluţionare locţiitorului Poliţiei Tăuţi. De asemenea, pe numele primarului atomic a fost depus un denunţ penal, la Parchetul Maramureş, pentru viol de domiciliu şi distrugere. Faţă de toate cele declarate de vecini, primarul are o versiune puţin diferită, recunoscând că a intrat în casă şi argumentând că zarurile oricum erau forţate, iar el a fost însoţit de doi oameni şi de un agent de poliţie, în timp ce era adus sicriul. Pe de altă parte, el respinge varianta că ar fi rămas singur în casă şi spune că a stat într-o cămară de vară, într-un soi de priveghi. Rămâne ca organele abilitate să stabilească, pe baza tuturor probelor găsite, modul în care s-au desfăşurat lucrurile şi dacă primarul este vinovat sau nu. Deocamdată, situaţia juridică a imobilului este incertă, atât nepotul bătrânilor, cât şi primarul, pretinzând că locuinţa şi terenul aferent le revine. În prezent, cazul se află în instanţă.

"Circ şi mizerii"

"Prima dată, bătrâna a fost găsită de cumnatul nepotului şi de soţia acestuia din urmă. Pentru că n-au văzut-o prin curte toată ziua, au decis să intre în casă. Prin urmare, ei au spart uşile. Evident, pentru că altfel nu se putea intra. De fapt, au fost trei uşi. Găsind-o moartă, au chemat poliţia. Pe mine m-a anunţat un vecin. <Veniţi, că a murit bunica!> Am apărut şi i-am dat telefon soţiei, să aducă un sicriu. Şi l-am chemat pe cel care igienizează morţii. Când a venit sicriul, nepotul a luat cheile şi mi-a zis că nu mă lasă să intru, că el trebuie să facă înmormântare, că are testament. I-au zis şi poliţiştii să îmi dea cheile, dar el a refuzat şi a mers acasă. Aşa că am aşteptat cu sicriul până a venit medicul de familie, să constate decesul. Sigur, atunci am deschis uşile, dar acestea erau deja forţate de dinainte, altfel nu puteam intra. Şi am lăsat sicriul în casă. Doctorul a verificat cadavrul. Nu e adevărat că am stat în casă, eram în bucătăria de vară. Unde să stai cu mortul, pentru priveghi? Între timp, poliţia l-a chemat pe nepot şi acesta a revenit spunând că au omorât-o cei care au avut interesul. Atunci, poliţiştii au cerut ca bătrâna să fie dusă la expertiză, la Baia Mare. După două zile, ei au mers la Spital, cu sicriul lor (al meu rămăsese în casă) şi au luat-o. Sigur, eu nu am mai continuat tot circul şi mizeriile. Eu numai nu ştiam de ce doreşte să facă înmormântarea. Că eu trebuia să o fac, din moment ce am acel contract. El are un testament în care i se lasă nişte pământuri. Pe care le pierdea, altfel. Pentru că în testament nu a fost trecută chestia cu casa şi ce e pe acolo. Atunci m-am prins. Aşa că l-am lăsat să facă înmormântarea şi am depus 55 milioane la executorul judecătoresc, bani care vor ajunge la nepot. Acuma să vedem dacă îi ia sau nu, pentru că este obligat. S-ar putea să piardă dreptul pentru celelalte terenuri, pentru că aici e o chichiţă juridică. El se obligă să o înmormânteze, pe cheltuiala sa. Dar asta e treaba lor. Eu am treabă numai cu casa şi curtea. Iar ceea ce este prin casă, m-am înţeles cu ei, să le dăm la familia celui care a murit la Ilba, în accident. Haine, mobilă, televizor etc. Cu casa ce să intenţionez? Am şi eu doi copii... Am cheltuit până acum peste 600 milioane, cu acte. Acum este un proces pe rol, ne vom judeca. Până acum am avut 14 procese legate de acest caz", afirmă primarul Anton Ardelean.

"Nu vreau să mă înmormânteze Ardelean. Nu, sigur, nu! Anica" – menţiune care apare pe verso testamentului soţilor Tămaş Ciprian DRAGOŞ Nicolae TEREMTUŞ

duminică, 17 februarie 2008

poza săptămânii (XIII)

Firmele de salubritate băimărene se laudă că au certificat ISO 9001. Însă, numai pe hârtie. În fapt, acţiunile de curăţare a oraşului de praf nu înseamnă altceva decât mutarea acestuia dintr-un loc într-altul. De pe carosabil, în plămânii noştri, de exemplu, sau pe clădirile şi maşinile din jur. Ce fac autorităţile de mediu este inutil să mai întrebăm, acestea, de regulă, întocmesc rapoarte din care reiese limpede că... nu avem plouare. Cât despre o afacere cu o firmă de salubritate... mă mai gândesc. Pare destul de rentabilă. Contracte pe bani frumoşi în schimbul unor servicii pe care nu le verifică nimeni.

marți, 12 februarie 2008

Moşul revine din... Spania

În preajma Sărbătorilor de iarnă, două familii din Canada, respectiv SUA, au dorit să facă o surpriză unui băieţel de trei ani şi familiei acestuia, din Baia Mare, constând în îmbrăcăminte şi alimente. Prin intermediul GAZETEI de Maramureş, această familie s-a putut bucura de un cadou puţin sperat. Totul a pornit de la o poză publicată pe acest blog, în care băieţelul, pe nume Gusti, apare ţinând în mână două felii de pâine. Ajutorul oferit de cei de peste Ocean a prins foarte bine familiei, situaţia financiară a acesteia fiind precară. Într-o garsonieră, ca vai de ea, închiriată de Consiliul Local Municipal, locuiesc şase persoane: mama, cei patru copii minori şi bunicul. De câţiva ani, tatăl este închis pentru o infracţiune discutabilă, mama copiilor străduindu-se din răsputeri să asigure traiul familiei. Garsoniera este lipsită de curent, acesta fiind "închiriat" din blocul vecin, contra unui "abonament" de 50 lei, lunar, care include folosinţa unui bec şi a televizorului, orice alt consumator de energie fiind taxat în consecinţă. Articolul nostru publicat în luna decembrie pe această temă a determinat alţi români din străinătate să ofere o mână de ajutor. Ştefan Ivaşcu, din Spania, a dorit să sprijine familia lui Gusti cu produse în valoare de 100 de euro. În cursul săptămânii trecute, am făcut o nouă vizită familiei Varga. Copiii se jucau, sărind de pe un pat pe altul, în obscuritatea singurului bec din încăpere. S-au bucurat nespus de dulciurile şi fructele primite, deşi nu au înţeles prea bine de ce Moşul a revenit atât de repede. Cristina Varga, mama copiilor, a fost, de asemenea, surprinsă să afle că cineva se mai gândeşte la ei şi a ţinut să mulţumească din suflet celor care i-au sprijinit. Este impresionant să vezi oameni cu suflet mare ajutându-şi semenii aflaţi la mii de kilometri depărtare. Cei ce doresc să ajute familia Varga o pot face la adresa str. Horea, 46B, nr. 25 sau prin intermediul GAZETEI de Maramureş.

Crimă la beţie

În încercarea de a scăpa de ani grei de închisoare, criminalii maramureşeni apelează adesea la diverse trucuri pentru a impresiona instanţele de judecată. Îşi scuză faptele cu labilităţi psihice care le cauzează tulburări de comportament. O scuză simpatică venită pe fondul disperării.

Începând cu numărul trecut, am pornit un mic serial cu marii infractori maramureşeni. Analizând statistica ultimilor ani, cu toţi condamnaţii Tribunalului Maramureş, am remarcat că pe listă se află în special infractori condamnaţi pentru infracţiuni de omor şi viol. Prezentarea unor astfel de cazuri arată cititorilor modul în care gândesc şi acţionează criminalii. Cei mai mulţi sunt oameni ca toţi ceilalţi. Până într-o zi. Când, din motive greu explicabile şi pentru făptuitori, ajung să comită fapte abominabile. Mulţi dintre aceştia îşi recunosc faptele, dar în instanţă caută tot felul de motive pentru a-şi justifica atitudinea, iar pentru a scăpa de pedeapsă, recurg la a sensibiliza judecătorii, pozând în victime ale propriilor slăbiciuni sau labilităţi psihice. A fost şi cazul unui omor ce a avut loc în comuna Remetea Chioarului. Făptuitorul, un tânăr de 29 de ani, cu antecedente penale (condamnat anterior la 3 ani şi 7 luni închisoare), şi-a ucis un amic, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, după ce acesta din urmă a refuzat să-l împrumute cu nişte bani. Este incredibil unde poate ajunge violenţa umană. O crimă pentru un fleac. Iar faptele nu se mai pot schimba, pentru că, evident, o pedeapsă, oricât ar fi ea de mare, nu poate înlătura răul produs.

Cazul de faţă îl are în prim plan pe Sorin Căprar, condamnat pentru omor asupra unui consătean. S-a petrecut în 7 septembrie, 2004, când Căprar, după finalizarea mai multor activităţi gospodăreşti, în cursul după amiezii, a intenţionat să îşi viziteze soţia, ce se afla în localitatea Nistru împreună cu fiul lor. A scăpat autobuzul şi nu a mai mers. Probabil, dacă îl prindea, scăpa de ceea ce s-a întâmplat. A ieşit din casă, cu o sticlă de ţuică sub braţ şi s-a gândit să se îmbete. S-a întâlnit cu un alt consătean, Ionel Selegean, cu care a "colindat" mai multe baruri din Remetea Chioarului. Câte o bere aici, două dincolo şi s-au adunat. Spre seară, cei doi s-au despărţit, iar Căprar s-a deplasat la locuinţa viitoarei victime. Ştefan Raţiu era acasă, împreună cu concubina sa. L-a primit omeneşte pe Căprar şi l-a servit, evident, cu ce altceva decât cu ţuică? Şi cei doi s-au pus la discuţii. Într-o vreme, Căprar i-a cerut lui Raţiu să-l împrumute cu ceva bani. Din diverse raţiuni, acesta din urmă l-a refuzat, iar discuţiile au degenerat. Printre înjurături şi ameninţări de o parte şi de alta, s-a ajuns la o altercaţie fizică. Cine a început este greu de precizat, cert este că la un moment dat, gazda a fost ameninţată de Căprar cu un cuţit, moment în care Olga Pop, concubina acestuia, a părăsit în grabă locuinţa şi s-a ascuns în spatele grădinii. Ce a urmat s-a consumat în câteva momente: Căprar l-a lovit pe Raţiu cu pumnul în zona feţei, după care a continuat cu un taburet, cu care l-a izbit de mai multe ori în cap. Victima a căzut la podea, iar Căprar, pe fondul stării de ebrietate, fără a aprecia corect consecinţele faptelor sale, a lovit-o în zona toracelui cu pumnii şi picioarele. Raţiu a decedat. Iniţial, el s-a prezentat la uşile câtorva localnici, recunoscându-şi faptele şi cerându-le să anunţe Poliţia. Culmea, el nu a fost crezut (nici măcar de soţia primarului) decât de soţia ajutorului şefului de Post, care a anunţat omorul. Ulterior, Căprar a fost găsit vinovat şi condamnat de instanţa de judecată la 12 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 4 ani.

Foarte interesant a fost faptul că între declaraţiile sale şi cele ale concubinei victimei există o neconcordanţă mare. Femeia relatează faptul că în seara cu pricina ea şi Ştefan Raţiu s-au culcat, iar după miezul nopţii, în casă au intrat doi indivizi, în persoana lui Sorin Căprar, zis "Blenchii" şi Ionel Sălăgean. Femeia spune că primul i-a solicitat lui Raţiu o sumă de bani, pe care acesta ar fi câştigat-o în urma vânzării unor mere. Pe urmă, s-ar fi pus la un pahar de ţuică, iar femeia, sesizând faptul că unul dintre ei foloseşte un cuţit cu care îl ameninţă pe concubinul ei, a ieşit din casă. Pe de altă parte, Căprar nu recunoaşte faptul că lucrurile s-au întâmplat în acest fel. Conform propriilor declaraţii, el s-ar fi întâlnit cu victima pe stradă, iar aceasta l-ar fi invitat la ea acasă pentru a bea împreună. De asemenea, el consideră episodul cu intrarea sa şi a lui Sălăgean în casă, pe nepusă masă, drept o fabulaţie a femeii, pe care o acuză de declaraţii mincinoase. Cum au stat în realitate lucrurile nu se ştie exact şi, poate, are mai puţină importanţă, cert este că în acea seară Căprar l-a ucis pe Raţiu. Ulterior, pentru a scăpa de pedeapsa iminentă, Căprar a recurs la rândul său la fabulaţii, încercând să acrediteze ideea că el a fost victima agresiunii lui Raţiu şi că, apărându-se, l-a lovit din greşeală pe acesta, provocându-i moartea.

"Tulburări de comportament cu acte doveditoare"

În încercarea sa de a scăpa de pedeapsa iminentă, Sorin Căprar a încercat tot felul de subterfugii. În cererile sale de apel şi recurs, adresate instanţelor superioare, el a încercat să îşi motiveze fapta în diverse moduri. Ba că el a fost, de fapt, victima altercaţiei cu Ştefan Raţiu, care aproape i-a luat viaţa, el nefăcând altceva decât să se apere, ba că suferă de boli psihice (având şi un certificat de handicapat) şi este afectat de tulburări de comportament. Pentru farmecul materialului, vom reproduce câtva fraze din cererile sale. "Domnule preşedinte, cu deosebit respect [...] la condamnarea pe care o am, de 12 ani, am făcut apel la Cluj, dar nu mi s-a rezolvat absolut nimic, de asta vin eu cu rugămintea, în faţa d-voastră, de poate aţi putea să-mi rezolvaţi problema pe care o am, deoarece eu sunt o persoană pensionată pe caz de boală de handicap din copilărie, de gradul II. Solicit o expertiză la Bucureşti, de a vă convinge într-adevăr de boala de care sufăr. La Parchetul Baia Mare, unde am fost audiat, mi s-au scris pe dosar ce au vrut ei, fiindcă eu nu cunosc carte absolut nimic, iar ei au profitat de acest caz. [...] Domnule preşedinte, declar că am fost atacat de numitul Ştefan Raţ, lovindu-mă cu scaunul în cap pe mine şi, căzând jos, a profitat de ocazia mea şi a luat cuţitul, înjunghiindu-mă în mâna stângă şi tot în partea stângă, lângă inimă, tot cu cuţitul. La care eu, când am văzut că m-a lovit el şi s-a aşezat în uşă, să nu pot ieşi, de frică, cu mâna stângă l-am lovit, dar de frica pe care o aveam în mine, nu am mai ştiut unde l-am lovit. I-am dat un pumn în cap, iar el s-a dezechilibrat şi lovitura a fost fatală. [...] Menţionez că partea vătămată, cu câteva zile înainte, a căzut dintr-un copac (nuc), unde a avut nişte coaste rupte. Şi de la expertiza autopsiei i-a găsit coastele rupte, dar nu sunt de mine. [...] Vă rog să luaţi în considerare că am un copil mic şi sunt căsătorit şi nevasta nu are niciun venit. De asta, domnule preşedinte, vă rog tare mult, dacă se poate, să-mi mai luaţi din pedeapsă sau să-mi schimbaţi încadrarea de la omor. Sunt un om cu tulburări de comportament şi am acte doveditoare." Impresionant până la lacrimi. Sau cel puţin aşa s-a dorit a fi recursul lui Căprar. Numai că instanţa a fost fermă – 12 ani închisoare.

sâmbătă, 9 februarie 2008

Flagrant la Universitate

În ultimii ani s-a vorbit tot mai des despre faptul că tot mai multe cadre universitare pretind bani pentru a da note de trecere studenţilor. Săptămâna trecută, mediul studenţesc băimărean avut parte de un scandal fără precedent. Un flagrant în cadrul Universităţii “Vasile Goldiş”. Un caz controversat care a iscat deja numeroase controverse.

Săptămâna trecută, învăţământul universitar băimărean a fost lovit de un scandal de proporţii. Un controversat caz în care unul dintre cadrele didactice ale Universităţii de Vest "Vasile Goldiş", filiala Baia Mare, a fost surprins de organele de cercetare penală, în timp ce aduna bani de la studenţi, înainte de examenul de drept privat roman ce urma a fi organizat în data de 12 februarie. Procurorii maramureşeni au avut indicii că Alina Claudia Mara, preparator în cadrul Universităţii, urma a primi banii adunaţi de studenţi, prin intermediul şefei de an, în vederea obţinerii unor facilităţi la examen. Mai precis, Claudia Mara urma a pune la dispoziţia studenţilor un set de subiecte din care, la examen, s-ar fi ales câteva. La începutul săptămânii trecute, Claudia Mara, printre altele, soţia lui Teodor Mara, titularul catedrei de drept privat roman din cadrul Universităţii “Vasile Goldiş” Arad, care urma a susţine un examen şi cu elevii din Baia Mare (la distanţă), a fost prinsă de organele abilitate cu sume importante de bani asupra sa, bani proveniţi, se pare, din cotizaţiile studenţilor. Sumele erau modice: 150 lei pentru studenţii care prezentaseră referat şi 200 lei pentru cei care nu aveau referat. Acestea au fost adunate de şefa de an, care a întocmit chiar şi o situaţie scrisă cu cei ce dăduseră banii, listă prezentată Claudiei Mara.

La începutul săptămânii trecute, Claudia Mara a sosit în Baia Mare şi s-a cazat la un hotel din apropierea Universităţii "Vasile Goldiş". În holul hotelului, ea a primit din partea şefei de an o primă tranşă, întreaga operaţiune fiind înregistrată audio - video. În aceeaşi dată, ea a pregătit studenţilor lista cu 40 de subiecte rezolvate, din care, la examen, urmau să fie alese câteva. Beneficiarii acestui sistem au fost 29 de studenţi, care au cotizat în total cu 54 milioane lei vechi (restul, până la cele 71 milioane găsiţi de procurori, provenind, aşa cum au presupus oamenii legii, tot din "cotizaţii"). O parte din aceşti bani se afla la hotel, iar o alta a fost dată ulterior. Flagrantul s-a realizat la predarea ultimei tranşe de 24 milioane. La un moment dat, ea l-a sunat pe soţ, care se afla la Arad, cerându-i să verifice dacă nu cumva şi banii de la hotel (cei primiţi ca primă tranşă) erau marcaţi. Teodor Mara şi-a sunat fiica, în Baia Mare, trimiţând o altă persoană să o conducă pe aceasta afară din hotel. Fiica sa a spălat banii la robinet, însă, pe holul hotelului a fost oprită de oamenii legii, moment în care ea a scăpat banii pe jos.

După consumarea flagrantului, Claudia Mara a fost reţinută preventiv pe o perioadă de 24 ore, împotriva acesteia fiind declanşată urmărirea penală pentru luare de mită. A urmat apoi propunerea de arestare preventivă pentru 29 de zile, însă aceasta a fost respinsă de judecătorii Tribunalului Maramureş pentru un motiv foarte simplu: la dosar nu a fost depusă o fişă a postului din care să rezulte atribuţiile de serviciu ale acesteia în cadrul Universităţii “Vasile Goldiş”, Filiala Baia Mare. Ioan Blăjan, avocatul Claudiei Mara, ne-a declarat faptul că, cel puţin din acest punct de vedere, la dosar nu au fost depuse suficiente probe pentru a exista motive temeinice care să impună arestarea preventivă a femeii. De asemenea, se pot pune semne de întrebare şi în ceea ce priveşte încadrarea juridică şi vinovăţia acesteia. “În acest caz nu au existat suficiente probe care să justifice privarea de libertate. Sunt indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, dar nu s-a dovedit nimic. Trebuie studiate raporturile de muncă dintre Filiala din Baia Mare a Universităţii şi Claudia Mara. Aceasta era preparator în cadrul catedrei de drept privat roman a Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii “Vasile Goldiş” din Arad, însă, între ea şi instituţia din Baia Mare nu exista decât o convenţie de muncă, de acum câţiva ani. Ori, în cazul infracţiunii de luare de mită, funcţionarul ia bani pentru a îndeplini sau nu activităţi privitoare la îndatoririle sale de serviciu. Dacă nu era angajata Universităţii din Baia Mare, ea nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii de luare de mită”, a apreciat Blăjan.

Ce va urma în acest caz rămâne de văzut, cert este că în prima parte a acestei săptămâni, Curtea de Apel Cluj soluţionează recursul înaintat de procurorii maramureşeni împotriva sentinţei Tribunalului Maramureş, privind propunerea de arestare preventivă pentru 29 de zile.

“Este vorba despre o secţie de învăţământ la distanţă. Femeia este preparator la Universitatea “Vasile Goldiş” din Arad, astfel că Filiala din Baia Mare nu se consideră responsabilă în niciun fel pentru ceea ce s-a întâmplat. Universitatea din Arad a stabilit că examenul din data de 12 nu va fi susţinut nici cu Claudia Mara şi nici cu Teodor Mara, ci pentru examinarea studenţilor băimăreni va fi alcătuită o echipă stabilită de conducerea Universităţii.” – Vasile Berlingher, reprezentant al Universităţii “Vasile Goldiş”, Filiala Baia Mare.

Ciprian Dragoş

Nicolae Teremtuş

vineri, 8 februarie 2008

poza săptămânii (XII)

Cum e turcul şi pistolul. În acest caz... mâţa!

marți, 5 februarie 2008

poli-inventator de Dragomireşti

Ce credeţi că pot avea în comun un ceas pentru nevăzători, un submarin pe bază de electroliză, un dispozitiv incendiar programabil şi nedetectabil, tratamentul anti – SIDA, amortizorul de zgomot şi un aparat de ionizare a sângelui? Cel puţin un element: au un inventator comun.

Realizările inventatorilor maramureşeni sunt prea numeroase pentru a fi cuprinse în cadrul unui articol de ziar. Nici măcar un serial al invenţiilor autohtone nu ar reuşi să arate munca uriaşă depusă în spatele unor brevete de invenţii. De multe ori, genialele idei ale unora au rămas fără o recunoaştere oficială deşi s-au făcut nenumărate demersuri pentru intrarea acestora în lumea bună a inventicii. Unul dintre cei mai interesanţi inventatori maramureşeni, cu fel de fel de idei deosebite, este Victor Bogdan, din Dragomireşti. Încă din tinereţe, el a fost atras spre activitatea creatoare. Lucrând la diverse întreprinderi de stat (Întreprinderea de Reparaţii Auto, Drumuri şi Poduri, Întreprinderea Judeţeană de Transport Local etc), s-a confruntat cu situaţii în care s-a simţit nevoia creşterii randamentului producţiei sau uşurării muncii. Astfel, el a încercat găsirea unor soluţii. De aici şi până la a deveni inventator, a fost un singur pas. Însă, în timpul regimului comunist, realizările sale au fost preluate de întreprinderile pentru care a lucrat, fără a-l răsplăti în vreun fel. De multe ori, Bogdan a intrat în conflict cu conducerea unităţilor, din acest motiv. "Prima invenţie a fost un amortizor de zgomot, pentru motoarele de orice fel. L-am proiectat pentru un motor 'Steagul', pe când eram la IRA. Directorul, printr-un coleg, a dat invenţia peste hotare şi a fost aplicată la tancurile 'Uzi'. Când mi-am cerut 'dreptul', m-am ales cu o sancţiune. De fapt, aşa s-a întâmplat cam peste tot pe unde am muncit. Deşi am venit cu multe îmbunătăţiri în diferite domenii, am avut parte numai de probleme", ne povesteşte Victor Bogdan.

Una dintre calităţile lui Bogdan a fost aceea că a încercat găsirea de soluţii inovatoare în domenii foarte diferite. Vom lua câteva dintre invenţiile sale. În anii '60, i-a venit ideea inventării unui submarin alimentat prin energia produsă de hidroliza apei. O metodă neconvenţională de propulsare a submarinului. Fiind vorba de un domeniu ce aparţinea armatei, realizarea lui Bogdan nu a fost privită cu ochi buni. "Am ajuns cu invenţia mea la Ministerul de Interne. M-au întrebat cum mi-am permis eu să mă bag în chestiuni militare. Era s-o bag pe mânecă", îşi aminteşte Bogdan. De parcă n-ar fi fost de ajuns episodul "submarinul", el a mai avut o invenţie legată de armată: blindajul stratificat. Acesta era format din mai multe straturi metalice, între care s-a inserat un material poros, neinflamabil. Realizarea sa a fost testată în cadrul Ministerului de Interne şi a rezistat în faţa încercărilor de perforare cu diferite tipuri de armament. Evident, nici această invenţie nu a fost acceptată oficial, din cauza vremurilor în care a fost realizată. Partea bună este că inventatorul a reuşit să o vândă în străinătate. Rămânând în sfera invenţiilor ce ţin de domeniul militar, mai putem aminti câteva: dispozitiv de protecţie antiglonţ şi tăiere a anvelopelor, dispozitiv anti-rachetă sau dispozitiv incendiar nedetectabil, care poate fi programat să explodeze chiar şi peste câţiva ani.

Prima invenţie brevetată de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a fost un ceas de mână pentru nevăzători. Un mecanism ingenios şi util celor care au probleme de vedere. Ideea unui asemenea dispozitiv i-a venit... în Bucureşti. "Eram în Gara de Nord. Un nevăzător aştepta trenul şi dorea să găsească pe cineva să îi spună cât este ora. M-am gândit ce aş putea face pentru oameni de genul acesta. Din păcate, invenţia nu a fost pusă în practică. La noi a fost şi este această teamă de nou. M-am lovit de mentalitatea aceasta", ne spune Bogdan. Cele mai importante realizări ale sale sunt, probabil, cele din domeniul medical. În primul rând, el a propus un tratament anti – SIDA. O metodă bazată pe o bacterie ce se găseşte în natură. Foarte interesant este faptul că soluţia sa nu a fost respinsă de OSIM, dar nici brevetată. Însă, el a fost trimis să se adreseze către Ministerul Sănătăţii, unde i s-a pus în vedere că ar face mai bine să stea în banca sa. Invenţia, oricât de valabilă ar fi, tot nu s-ar putea aplica vreodată, pentru că nimeni nu are intenţia să stârpească acest flagel. Politica la nivel mondial este cu totul alta decât aceea oficială. No comment. Tot pe linie medicală, Bogdan a reuşit realizarea unui aparat de oxigenare şi ionizare a sângelui, cu ajutorul unui generator pe bază de curent. Acesta produce un număr mare de ioni negativi în aerul degajat, ajutând la ionizarea sângelui din organism. El spune că ideea i-a venit auzind că în anumite ţări, cum ar fi Israel, în perioada în care bate un anumit tip de vânt, instituţiile publice sunt închise, din cauza tulburărilor de sănătate cauzate de vântul respectiv. Bogdan a remarcat că asta se datorează ionilor negativi aflaţi în număr prea mic în aer. Deocamdată, şi această invenţie se află tot pe masa de lucru a OSIM.

"Băieţii deştepţi"

Câteva din minţile geniale ale românilor, care au făcut senzaţie la vremea lor. În 1919, Ştefan Procopiu a calculat valoarea magnetonului teoretic, unitatea elementară de energie magnetică. Tot el, în 1921, a descoperit fenomenul de depolarizare a luminii. Acesta s-a numit fenomenul Procopiu, iar, mai târziu, efectul Procopiu. El a fost propus spre a primi premiul Nobel pentru fizică, după dovedirea teoretică a existenţei magnetonului. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi inventatori români, Procopiu nu a primit distincţia, premiul fiindu-i atribuit danezului Niels Bohr, cu toate că Procopiu a fost cel ce a anunţat primul descoperirea. În 1925, Traian Vuia a inventat generatorul de abur cu ardere în camera închisă. Iar cinci ani mai târziu, Elie Carafoli a construit avionul cu aripă joasă. În 1962, Ion Agârbiceanu a realizat primul laser cu gaz (heliu – neon), cu radiaţie infraroşie. Tot în linia descoperirilor deosebite îl putem include şi pe Dumitru Daponte, care a inventat o modalitate de proiectare e filmului în relief.

"La noi este vorba despre aceeaşi mentalitate în ceea ce priveşte invenţiile. Este teama de tot ceea ce este nou. De aceea multe dintre ele nu sunt puse în practică."

luni, 4 februarie 2008

Ucigaş de ucigaş

Marii infractori maramureşeni s-au ales până acum cu pedepse cuprinse între 10 şi 20 ani închisoare. Începând cu acest număr, Gazeta prezintă un serial al marilor infractori din ultimii ani, cu detalii privind modul în care aceştia au acţionat şi au gândit în momentul comiterii faptelor.

Mereu ne-am întrebat cine sunt cei mai periculoşi infractori ai judeţului? Cine sunt cei care au fost condamnaţi de instanţă la ani grei de închisoare pentru faptele penale săvârşite? La individualizarea pedepselor, judecătorii încearcă o apreciere a acestora, în funcţie de pericolul social al infracţiunii, gravitatea faptelor etc. Asta nu înseamnă că infractorii cu pedepsele cele mai mari sunt, în mod obligatoriu, şi cei mai periculoşi. Totuşi, cei care s-au ales cu 10, 15 sau 20 de ani închisoare au primit pedepsele respective pentru fapte foarte grave. Într-o statistică oferită de Tribunalul Maramureş, cu cele mai mari pedepse aplicate în dosarele soluţionate aici, pe ultimii trei ani, am găsit numeroase dosare de infractori cu condamnări mari. Vom încerca să luăm câteva dintre acestea, prezentându-le începând cu acest număr. Pentru început, ne-am gândit la un caz cu un dublu omor, care îi are în prim plan pe doi băimăreni din cartierul Ferneziu. O poveste care arată violenţa de care sunt capabili anumiţi infractori şi patima de care sunt mânaţi la comiterea faptelor. Într-un moment de rătăcire ei îşi distrug vieţile iremediabil şi le afectează puternic pe cele ale familiilor lor.

Totul a început în urmă cu mai mulţi ani, de la o relaţie amoroasă dintre Zamfira Oprea şi Marius Balogh. Doi tineri de nici 18 ani. Locul preferat de întâlnire era o gură de mină aflată în apropierea unei păduri din cartierul Ferneziu. Aici, cei doi s-au iubit în repetate rânduri, până când, într-o zi, Marius s-a săturat de amorul colegei sale de şcoală şi a decis să se despartă de aceasta. Fetei nu i-a convenit şi a încercat mai multe metode de a-l convinge să rămână împreună. Printre altele, i-a spus că este însărcinată. Până la urmă, au stabilit împreună că fata va face avort, iar aceasta i-a solicitat băiatului bani pentru intervenţia chirurgicală. În aprilie, 2000, cei doi s-au întâlnit din nou la gura de mină, pentru o ultimă filă din idila ce se stingea. Cu acea ocazie, Zamfira i-a spus lui Marius că banii pe care acesta i-a dat "au dispărut". Enervat, băiatul a decis să pună capăt relaţiei lor, indiferent de consecinţe. În acel moment, fata l-a strâns de gât. El a încercat să scape de strânsoarea ei şi, la rândul său, a strâns-o de gât şi a împins-o. Fata s-a dezechilibrat şi a căzut. Văzând că ea nu mai mişca, băiatul a luat corpul fetei şi l-a târât câţiva metri în interiorul minei, după care a plecat. Ulterior, s-a stabilit că decesul fetei s-a produs prin sufocare, aspectul căderii şi lovirii de stâncile peşterii neavând relevanţă. Pentru fapta sa, Marius Balogh s-a ales cu 6 ani închisoare, din care a executat ceva mai puţin de 4.

A urmat episodul doi. Tatăl fetei, Zamfir Oprea, s-a arătat foarte afectat de pierderea propriului copil. Astfel că, la câţiva ani după comiterea crimei, şi după ieşirea lui Marius Balogh din închisoare, acesta încă mai nutrea sentimente de ură faţă de ucigaş. Locuind pe aceeaşi stradă, s-au întâlnit de mai multe ori, discuţiile dintre cei doi nefiind dintre cele mai amicale. În vara lui 2004, într-una din seri, Zamfir Oprea a ieşit să cumpere pâine. Pe drum, l-a întâlnit pe ucigaşul fiicei sale, care circula cu o bicicletă, şi l-a somat să se oprească, cerându-i socoteală pentru uciderea fetei. Cuprins de frică, Marius Balogh a coborât de pe bicicletă şi a luat-o la fugă. Plin de dorinţa de răzbunare, Oprea a fugit după el, l-a ajuns şi l-a luat la bătaie. În încăierarea iscată, Oprea a scos un cuţit şi i-a aplicat lui Balogh numeroase lovituri corporale, acesta din urmă decedând. Cruzimea cu care Oprea l-a ucis reiese din faptul că nu s-a mulţumit doar cu suprimarea vieţii lui Balogh, dar cu cuţitul i-a tăiat victimei capul, acesta fiind găsit la o anumită distanţă de cadavru. În apărarea sa, Oprea a susţinut că a comis infracţiunea după ce a fost provocat de victimă, care, la un moment dar, l-ar fi prins de gât. Însă, instanţa de judecată nu a reţinut scuza provocării şi i-a aplicat acestuia o pedeapsă drastică: 15 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 5 ani. Pe partea civilă, familia victimei a obţinut 45 milioane lei vechi, despăgubiri materiale (pentru cheltuielile de înmormântare) şi 100 milioane lei, vechi drept daune morale. În prezent, Zamfir Oprea execută pedeapsa la care a fost condamnat, în Penitenciarul din Baia Mare. În urma sa a lăsat o familie cu şapte copii de a căror soartă nu se poate îngriji decât mama acestora.

"Un suflet distrus"

În apărarea sa, Zamfir Oprea a depus un memoriu înaintat instanţei de judecată. Citindu-l, am descoperit modul incredibil în care criminalul a încercat să convingă judecătorii de sentimentele contradictorii care l-au măcinat, de problemele psihice cu care s-a confruntat de la moartea fiicei sale şi care, în final, au dus la comiterea infracţiunii. Dintr-o dată, fiorosul criminal care nu s-a mulţumit cu uciderea victimei, dar i-a tăiat şi capul, s-a transformat într-un mieluşel docil, cuprins de sentimente umane, apelând la mila şi înţelegerea judecătorilor, care, nu-i aşa, tot oameni sunt. Vom desprinde câteva rânduri din memoriul său: "De când s-a eliberat (Marius Balogh, n. red.), până în luna iulie, m-am întâlnit de mai multe ori cu acesta. Am tot evitat o conversaţie cu el, nevrând să am probleme cu el, gândindu-mă că mai am încă şapte copii acasă şi nu voiam să-i las fără tată. În sufletul meu de tată mocnea dorinţa de a-l întreba de ce mi-a făcut acest rău, omorându-mi fiica! [...] M-am îndreptat spre el, iar el a aruncat pietre în direcţia mea. În acel moment, mi-am pierdut controlul, am văzut doar negru în faţa ochilor, m-am repezit spre el şi ne-am lovit reciproc. Atunci, în acele momente de tulburare, mi-au revenit în minte toate imaginile cu fiica moartă, din peşteră şi până am aşezat-o în mormânt. Am vrut să-l bat, dar nicidecum să-i iau viaţa, dar când am văzut că nu scap din mâinile lui ce-mi erau înfipte în gât, mi-am amintit că am un briceag în buzunarul din spate, pe care l-am scos şi l-am lovit, în disperare, să nu mă omoare. [...] Sunt bolnav incurabil psihic şi sufleteşte, ştiu că mereu voi suferi, dar gândiţi şi judecaţi şi cu sufletul, nu numai cu nenumăraţii ani pe care mi-i puteţi da, căci, ceilalţi copii mai speră că eu voi fi cândva lângă ei. Cu respect, vă mulţumeşte un suflet distrus!" Fără alte comentarii.

sâmbătă, 2 februarie 2008

boschetarii garii

Joi seara, dupa ora 10. Politistii de la Transport Feroviar se pregatesc de actiune. Scopul misiunii – identificarea si amprentarea boschetarilor din Gara. In cateva minute, cativa purtatori de uniforma vin cu primele capturi... Stransi de prin cine stie ce cotloane, oamenii se arata nemultumiti de faptul ca au fost deranjati la o ora atat de tarzie. La vederea camerelor de filmat incep sa se agite. Sunt dusi intr-un birou al Politiei TF. Incaperea se umple de lume. „Pe mine sa nu ma filmati! Numai daca va dau eu acordul. Imi cunosc drepturile! Macar atat”, se aude dintr-un colt al incaperii. Insa, cei mai multi nu au treaba. Sunt obisnuiti cu raziile. Se uita lung la neoanele care le palpaie deasupra capului. Stiu ce o sa urmeze. Unul dintre politisti, imbracat in civil, cel care sta la masa din stanga, o sa-i cheme pe rand. O sa-i intrebe cum ii cheama si unde locuiesc. Evident, iar nu o sa stie si o sa ridice din umeri. Apoi, o sa treaca pe la masa din dreapta, unde un alt politist o sa le mazgaleasca mainile cu ceva negru, iar apoi o sa le ceara sa puna mainile pe o foaie alba, pe care o sa ramana niste urme negre. Rutina. Stiu totul pe de rost. Uite!, a mai venit unul. Il saluta toti cu urale. E Burebista. Chiar ca seamana. Cu barba deasa si caciula ridicata de o palma deasupra capului, nici nu ai zice ca nu e un dac autentic. Pana si politistii intra in jocul lor. „Hai, Burebista! Caciula jos din cap! Ma, tu chiar te-ai coborat de pe Columna lui Traian?” Se starneste un val de ras. Cativa, mai galagiosi, protesteaza. „Sefu¼, io ce caut aici? Stateam bine, mersi, la bar si m-or ridicat. Ce treaba am io? Uite, am pierdut autobuzul de zece jumate din cauza voastra. Stau in Recea. N-are voie omul sa bea o bere?” Oamenii legii il privesc cu o spranceana ridicata, in semn de neincredere. „Lasa, ca pana acum ai jucat doua ore la aparate!” In discutie se amesteca si Rezmives boxerul² „Bine ca e aici televiziunea! Sa se filmeze. Eu n-am facut nimic. Altii fura in gara, nu noi. Eu vand legal ziare, ca sa traiesc. Am aici (in timp ce vorbeste scoate de la piept doua hartii) autorizatiile”. Politistii nu-l baga in seama. Sunt si ei prea obisnuiti cu povestile pe care le aud in fiecare zi. „Urmatorul la aparat”, se aude de la masa din stanga. Vine un batran. „Auzi, tataie, cum te cheama si unde stai?” Omul isi aminteste ceva, dar partial. Nu mai stie adresa. Strada Pasunii, parca... Numarul... Ghinion, nu mai stie. In schimb, isi aminteste politistul. „64, tataie!” Batranul are o revelatie. E 64, si-a amintit. „Nu ma mai filmati. Ba!, cand iesi afara, te rezolv cu camera aia, sa stii”, se aude iar un glas din grupul boschetarilor. Dupa ce li se iau amprentele, sunt fotografiati si lasati sa plece. Cand mai raman doar cativa, un politist mai apare cu o femeie. De fapt, o adolescenta, cu un copil in brate. Il alapteaza. Politistii o cunosc prea bine. Este cea pe care au dus-o in cateva randuri la Centrul de Primire in Regim de Urgenta. Insa fata se incapataneaza sa revina in Gara. A nascut cum a putut. Intr-o scara de bloc. Baietii o cheama pentru a-i lua (oare pentru a cata oara?) datele. Fata pretinde ca are 20 de ani, insa nimeni nu o crede. Cativa din cei cu care isi imparte viata in incinta Garii o contrazic. „Vreo 16, 17. Nu are mai mult”. Sunt chemati si ultimii „clienti” si grupul, adunat afara, este lasat sa plece. Probabil se va reuni cat de curand. Cine stie. La urmatoarea razie...

vineri, 1 februarie 2008

de la Graham Bell, la 112

În urmă cu mai bine de 100 de ani, Graham Bell inventa telefonul. De atunci, telecomunicaţiile au evoluat într-un ritm uluitor. Astăzi tehnologia comunicaţiilor s-a extins într-atât încât este de neconceput o societate din care să lipsească. Prin grija celor de la STS Maramureş am avut parte de o incursiune în istoricul acestui domeniu.

Când spunem Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS), ne gândim automat la sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă, cunoscut ca "112". Însă, activitatea STS este mult mai vastă şi mai complexă. La nivel judeţean, Oficiul de Telecomunicaţii Speciale Maramureş îşi are sediul în aceeaşi clădire cu Inspectoratul Judeţean de Poliţie. Totuşi, cele două instituţii sunt total diferite şi subordonate unor autorităţi centrale distincte. Ideea acestui material a pornit de la o mini – expoziţie cu aparatură de telecomunicaţii, găzduită de unul dintre holurile clădirii. Aici se pot vedea diferite tipuri de aparate telefonice, folosite la noi din anii '40 şi până în prezent, aparate de verificare a liniilor telefonice, echipamente de măsură pentru rezistenţă, staţii de emisie – recepţie (precursoarele telefoanelor mobile) şi diverse alte elemente care ne duc cu gândul înapoi, la vremurile când singura metodă de comunicare directă între două persoane, care să includă ambele voci, era telefonul. Evident, aproape toate aparatele provin din perioada regimului comunist. Totuşi, doar o parte aparţine, ca producţie, fostului bloc sovietic. Multe din telefoanele (performante la vremea lor) folosite în instituţiile statului au fost de provenienţă occidentală (Germania, Austria). Cel mai vechi dintre telefoane datează din 1947 şi a fost folosit în regimul convorbirilor prin centrală. Tot printre telefoanele demne de un muzeu de profil se regăsesc şi două modele, revoluţionare, am putea spune, produse în anii '60 şi proiectate ca telefoane de secretariat, cu două, respectiv trei linii. De asemenea, expoziţia mai cuprinde telefoane de campanie şi un echipament folosit pentru primele teleconferinţe (microfon de masă, difuzor şi casca de operator). Văzându-le, ne vine greu să credem că în doar câteva zeci de ani, ele au devenit istorie, iar tehnologia a evoluat atât de mult încât aproape nimeni nu-şi mai aminteşte de ele. Cu toate că întreaga aparatură expusă are valoarea unei colecţii de muzeu, echipamentele prezentate sunt funcţionale. Întrebarea este dacă se vor mai folosi vreodată...

Colonelul Marin Bancoş, seful STS Maramureş, ne-a oferit câteva date referitoare la evoluţia în timp a telecomunicaţiilor şi a diversificării activităţii instituţiei pe care o conduce. Totul a început după Primul Război Mondial, când la nivel central s-a pus problema protejării comunicaţiilor. Astfel că, Ministerul de Interne a fost cel care a deţinut în structura sa Direcţia Poştelor, Telefoanelor şi Telegrafului. Cu timpul, Direcţia a trecut sub autoritatea Ministerului Comunicaţiilor, iar în cadrul Ministerului de Interne s-au creat structuri specializate pe transmisiuni. Prima secţie de transmisiuni a apărut la începutul anilor '50, iar în 1969, a luat fiinţă Unitatea Specială de Transmisiuni "R", ale cărei principale atribuţiuni au urmărit asigurarea legăturilor telefonice, de radio şi telegrafie ale instituţiilor centrale ale statului. După 1989, Unitatea a fost preluată de Ministerul Apărării Naţionale, pentru o scurtă perioadă, iar din 1992, ea este o instituţie militară de sine stătătoare, ce face parte din Sistemul Naţional de Apărare, fiind subordonată (ca şi control şi organizare) Parlamentului României, respectiv Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. La ora actuală, principala atribuţie a instituţiei este aceea de a asigura funcţionarea neîntreruptă şi securitatea reţelelor de telecomunicaţii speciale (interceptarea comunicaţiilor în aceste reţele fiind considerate infracţiuni grave la adresa statului român). STS deserveşte principalele organe de conducere ale statului, la nivel central şi în teritoriu: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, Curtea Constituţională, Ministerul Public, Ministerul de Interne şi al Reformei Administrative, prefecturi, consilii judeţene, primării de oraşe etc. După 2000, STS Maramureş a suferit schimbări semnificative, atât în ceea ce priveşte tehnologia folosită (printr-un sistem digital de radiocomunicaţii mobile ce criptează convorbirile), cât şi gradul de complexitate a operaţiunilor desfăşurate şi extinderea reţelelor secretizate de comunicaţii. Comparativ cu alte judeţe, chiar mai însemnate (cum ar fi Cluj), numărul instituţiilor care beneficiază de un sistem secretizat de comunicaţii este mult mai mare. Principala caracteristică a sistemelor secretizate este faptul că ele asigură o criptare a convorbirilor, iar interceptarea sau stocarea acestora este interzisă prin lege. În prezent, tehnologia telecomunicaţiilor a evoluat atât de mult, încât este imposibil de conceput separat de Internet.

Repere istorice în telecomunicaţii

Până în secolul al XVIII – lea, singurul mijloc folosit pentru transmiterea la distanţă a semnalelor a fost focul. Cel care a revoluţionat acest mod de comunicare a fost inginerul francez Claude Chappe, inventând prototipul telegrafului. În 1838, Samuel Morse a făcut un uriaş pas în domeniul comunicaţiilor, transmiţând primul mesaj telegrafic, cu următorul conţinut: "Atenţie, Univers! Roata străbate regatele!" La scurt timp, telegraful avea să facă înconjurul lumii. În ţările române, primele linii telegrafice au intrat în funcţiune în 1853, legând Timişoara de Sibiu şi Alba Iulia de Cluj. Pe plan mondial, următorul pas gigant a fost realizat de Graham Bell, inventatorul telefonului, pe care l-a utilizat pentru prima dată în 1875. Nu au trecut nici doi ani şi deja telefonul a fost introdus şi în România. Însă, prima centrală telefonică manuală, cu cinci abonaţi, a fost instalată la Bucureşti, în 1889, care deservea Parlamentul şi ministerele. Următoarea instituţie care a beneficiat de telefonie a fost Casa Regală, care a avut o centrală telefonică automată cu patru abonaţi. Nu au trecut decât câţiva ani, iar în 1893, în România funcţiona deja o reţea de linii interurbane, cu o centrală de 300 de linii montate în Bucureşti. În legătură cu aportul românesc la dezvoltarea comunicaţiilor trebuie să reţinem numele lui Ion Constantinescu, ce a brevetat în Franţa aparatul "teletipografic", predecesorul teleimprimatorului. Iar în 1927, el a proiectat prima centrală telefonică automată românească.