condamnarea Mântuitorului - un proces înscenat

Creştinismul, cea mai importantă religie din istoria omenirii, îşi bazează întreaga dogmă pe un eveniment unic ce a avut loc acum două mii de ani – răstignirea lui Iisus din Nazaret, singura cale de mântuire a omenirii. Nu ştim dacă moartea Sa a necesitat răstignirea, dar cu certitudine aceasta a arătat caracterul Fiului lui Dumnezeu, care a preferat să moară în locul nostru, pentru ca noi să fim mântuiţi.

Din orice punct de vedere privim lucrurile, desprindem concluzia că procesul şi moartea Mântuitorului au fost o înscenare pregătită de conducătorii religioşi ai poporului evreu. Prin ridicarea unui lider spiritual în mijlocul lor, preoţii îşi pierdeau autoritatea şi respectul în faţa mulţimii. Aşa că au căutat orice mijloc pentru prinderea şi uciderea lui Iisus. Faptul nu a fost simplu. La începutul erei creştine, Iudeea era o provincie romană, evreii suferind un sever regim de asuprire. Era condusă de un procurator, numit direct de Caesar, care avea puterea administrativă, militară şi juridică deplină. Provincia, una în care romanii avea mereu de furcă datorită numeroaselor revolte populare, tolera instituţii contrare dreptului roman. În acest context istoric, condamnarea lui Iisus a suferit grave erori judiciare, încălcându-se atât normele de drept procesual penal evreiesc cât şi roman. Fiind un stat teocrat, în Israel jurisdicţia se înfăptuia în numele lui Dumnezeu. Crimele religioase erau judecate de Sanhedrin (compus din 71 de preoţi şi cărturari, sub conducerea marelui preot), un fel de tribunal suprem al vremii, ale cărui hotărâri trebuiau confirmate de procuratorul roman. Marele Sanhedrin judeca procesele de idolatrie, de profeţie mincinoasă, blasfemie etc. Blasfemia sau hulirea numelui lui Dumnezeu, acuzaţia adusă lui Iisus, se pedepsea conform legii date prin Moise cu moartea. Proba se făcea prin depoziţiile a cel puţin doi martori, iar declaraţia învinuitului nu era suficientă. Procesele se terminau în aceeaşi zi, iar condamnarea se pronunţa în ziua următoare. În dreptul roman, lucrurile stăteau altfel. Procuratorul avea independenţă completă cu privire la sancţiunea condamnatului şi putea aproba sau respinge hotărârea Sinedriului. Principala probă era mărturisirea, care dacă exista, se renunţa la argumentele martorilor. Cele mai grave infracţiuni erau cele îndreptate împotriva conducerii Imperiului, sancţionate cu pedeapsa capitală. Crucificarea a fost o pedeapsă specific romană, când moartea survenea în urma setei grozave sau a zdrobirii picioarelor.

Procesul

Cele două mari grupări religioasele din societatea iudaică a vremii au privit dezaprobator misiunea Mântuitorului: fariseii, cei care puneau mai presus litera legii decât spiritul acesteia şi saducheii, aristocraţi severi şi cruzi, care obţineau mari venituri de pe urma afacerilor prospere din jurul templului. Primul atac împotriva lui Mesia a fost un sfat ţinut pentru uciderea Sa. A urmat o serie de atacuri verbale şi întrebări viclene, precum cele privind lucrările din zilele de sabat sau care puneau în discuţie suveranitatea lui Dumnezeu sau a Caesarului. Tuturor Iisus le-a făcut faţă cu succes, ceea ce i-a enervat încât au căutat să-L prindă pentru a-I înscena un proces. Prilejul favorabil s-a ivit în noaptea de 14 nisan (prima lună evreiască), în grădina Ghetsemane, când Iuda şi-a trădat Învăţătorul prin celebrul sărut. După arestarea Sa de către forţelor armate trimise de marele preot, Iisus este dus în faţa lui Ana, fost mare preot şi socrul lui Caiafa, marele preot al vremii, care executa ordinele socrului său. Conducător al saducheilor, Ana a fost instigatorul mişcării de prindere a Mântuitorului. Iisus a fost apoi dus înaintea Sinedriului întrunit noaptea, în casa lui Caiafa, într-un număr necunoscut, dar care a fost mai mare de 23 (numărul minim). Evident că din Sinedriu au lipsit nume precum Nicodim sau Iosif din Arimateea, care l-ar fi susţinut pe Iisus. Procesul a început, contrar regulilor, cu ascultarea martorilor acuzării, oamenii lui Caiafa - „Sinedriul căuta martor mincinos împotriva lui Iisus, ca să-l omoare” (Matei 26, 59). Singura lor acuză a fost aceea că l-au auzit pe Mesia spunând că ar putea ridica templul în trei zile. Ceea ce nu era suficient de grav. Încălcând procedura de ascultare a martorilor apărării (care nu erau de faţă şi nici nu ar fi fost primiţi), Caiafa recurge la o acuzaţie directă adusă Mântuitorului: „Te jur pe Dumnezeu cel viu, să ne spui de eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26, 23). Faptul dovedeşte lipsa de obiectivitate a lui Caiafa, care nu a respectat principiul prezumţiei de nevinovăţie. La răspunsul afirmativ dat de Iisus, Caiafa se mai foloseşte de un truc, recurgând la sfâşierea veşmintelor pieptului, gest specific celui care auzea de moartea unei rude sau a unei blasfemii. Teatral, gestul a impresionat membrii Sinedriului, a căror sentinţă nu putea fi decât condamnarea la moarte, pentru „hula lui Dumnezeu”.

Pilat se spală pe mâni

După un proces a cărui sentinţă se ştia înainte, cu Sanhedrinul convocat în toiul nopţii, fără respectarea procedurii procesuale, Caiafa nu îl putea executa pe Mesia decât cu acceptul procuratorului Pilat din Pont. Ştiind că blasfemia nu era incriminată de legea romană, Caiafa şi compania au recurs la un alt şiretlic, acuzându-l pe Iisus înaintea lui Pilat de: răzvrătirea poporului (fără dovezi concrete), încurajarea evreilor la neplata birului faţă de Caesar (complet fas) şi autonumirea sa ca Hristos, Împăratul Iudeilor. Caiafa ştia că uzurparea titlului de Împărat era în lumea romană cea mai gravă crimă politică (înaltă trădare, zilele noastre), pedepsită cu moartea. „Eu nu-i găsesc nici o vină”, răspunde Pilat şireţilor evrei, după interogatoriu şi le spune acestora că Irod, tetrarhul Galileei, este cel în măsură să-l judece. Viclean şi calculat, Irod şi-a dat seama imediat de nevinovăţia Mântuitorului şi de eventualele efecte pe care le-ar cauza cu uciderea Sa şi a refuzat să se pronunţe. Dezamăgiţi că Irod, un evreu din acelaşi neam cu membrii Sinedriului, nu a recurs la condamnare, aceştia au revenit la Pilat, care şi-a dat la rândul său seama că era prins între a face o nedreptate şi a se confrunta cu o revoltă populară iniţiată de preoţii iudei. Pilat a propus pedeapsa bătăii, în speranţa că va linişti mulţimea adunată de preoţi înaintea pretoriului său. După cele 39 de lovituri care L-au decimat pe Iisus, preoţii nu au fost satisfăcuţi, pretinzând răstignirea Sa. Uitând că are tot dreptul în a lua singur decizia, Pilat a recurs la o ultimă încercare, propunând poporului să aleagă între eliberarea lui Iisus şi Baraba, un criminal evreu. A fost ales Baraba, iar oamenii lui Caiafa au trecut la următorul truc, şantajându-l pe Pilat că dacă nu-l va condamna pe Iisus, îl vor acuza înaintea lui Caesar. Pilat a cedat şi a admis răstignirea lui Iisus, după celebrul gest al spălării mâinilor. În acest fel s-a încălcat legea romană, care stipula că dovezile principale erau mărturisirea şi depoziţiile martorilor. Ori acestea lipseau cu desăvârşire. „Ibnis in crucem!” (Răstigniţi-L!) au fost cuvintele lui Pilat, care au pecetluit condamnarea plănuită de capii religioşi evrei, stingând visul naţiunii de a avea un lider care să-i elibereze de jugul roman (aşa cum credeau adepţii săi). Murind tocmai la vremea când evreii înjunghiau mielul pascal, Iisus s-a identificat cu acesta - „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29). Învierea Sa a treia zi, a stat la baza credinţei tuturor acelora care L-au recunoscut ca Mesia. Azi, după 2.000 de ani, amintirea morţii şi învierii Domnului sunt la fel de vii în memoria creştinilor, care au făcut din sărbătoarea Paştilor cel mai important eveniment religios al anului.