imaginea săptămânii (IV)

de data aceasta o imagine ceva mai putin vesela. imi permit ceva explicatii. este realizata in baia mare, la periferie, in celebra locatie "craica", paraul pe langa care s-au aciuat hoardele de gipsies autohtoni. aici se traieste ca in urma cu cateva sute de ani. evident, nu spun nimic nou. multi cunoasteti situatia. mai trist este ca pe aici se intampla tot felul de porcarii, incepand cu uciderea copiilor, de catre parintii violenti, pana la infometarea animalelor, care, nici ele nu mai pot trai mult. calul acesta este un exemplu elocvent. se afla pe camp, intre dughenele tiganilor si blocurile din apropiere. un palc de muste ii roia in jurul capului, pe langa ochi, urechi si nari. initial am crezut ca e mort. dar cand am vazut ca-si ridica teasta si se uita la mine, am incremenit. unde sunt autoritatile statului, nu stim. vegheaza la respectarea drepturilor omului, intr-un stat democratic. am inteles. dar cu dreptul animalelor cum ramane? in alte tari europene, deja vedeam cateva dosare penale pentru aşa ceva. rusine!

"Curăţenia de toamnă" a dosarelor

Din ciclul reuşitelor de excepţie ale Poliţiei şi Parchetului

După zece ani de la deschiderea unui dosar pe numele unui autor necunoscut, Parchetul a emis o rezoluţie în care anunţă, triumfător, rezolvarea cazului. Cum au trecut zece ani, iar autorii nu au fost identificaţi, cauza a fost clasată. Mare realizare! Probabil va fi trecută în condică la rubrica dosare soluţionate. Este şi normal. După atâta muncă trebuia să vedem şi rezultatele.

Încrederea pe care românii o au faţă de unele instituţii ale statului este foarte redusă. În special acelea legate de înfăptuirea justiţiei. În mare parte, asta se datorează modului în care se soluţionează dosarele pe care angajaţii acestor instituţii le au în lucru. Vorbim aici în primul rând de poliţişti şi procurori. În multe situaţii, aceştia se arată fie dezinteresaţi, fie incapabili de a finaliza cercetarea penală. De fiecare dată se găsesc motive suficiente: volumul mare de muncă, dosare grele, autori greu de identificat, lipsa resurselor materiale în efectuarea cercetărilor, lipsa personalului de specialitate, cunoştinţe insuficiente în anumite domenii etc. Este adevărat, unele dintre acesta sunt probleme reale şi este de înţeles faptul că nu toate dosarele pot fi finalizate corespunzător. Sunt, însă, şi cazuri în care multe dosare, în special cele care nu prezintă "importanţă", sunt aruncate într-un sertar. Se aşteaptă aşternerea prafului şi trecerea timpului, pentru ca respectivul caz să fie dat uitării. O rezolvare ce nu are cum să crească profesionalismul angajaţilor Poliţiei sau Parchetului. Un caz concret. Un banal furt de geantă diplomat în faţa "Complexului Comercial Center", din Baia Mare. Se întâmpla în '97. Proprietarul, un comerciant băimărean, s-a adresat Poliţiei Municipiului Baia Mare, cu o plângere, în care a explicat că i s-a furat diplomatul care conţinea bani (câteva milioane lei, la vremea respectivă) şi acte personale şi ale societăţii. Imediat, cu o celeritate maximă, plângerea sa a fost înregistrată, iar dosarul, trimis la Parchet. După numai o lună, a început urmărirea penală, faţă de un autor necunoscut, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat. Aparent, instituţiile statului au început să lucreze la greu.

"Mirunata" rezoluţie

Însă, de atunci, singura "cercetare" pe care au întreprins-o oamenii legii a fost aceea de a-l întreba pe comerciant dacă nu cumva i-a văzut sau îi cunoaşte pe infractori. Probabil, poliţiştii aşteptau ca victima să le dea şi numerele de telefon ale hoţilor sau, eventual, adresele. Cel puţin cele de mail. Asta în cazul în care nu ar fi reuşit să-i convingă pe infractori să vină de bună voie la Poliţie, unde, între două ceşti de cafea cu lapte, să recunoască în amănunt tot ce se întâmplase. Fusese vorba de o confuzie. Băieţii aveau o maşină exact la fel şi se urcaseră în alta. Din greşeală, au luat la plecare şi diplomatul, care tocmai stătea să cadă. Doar nu era să-l lase acolo, mai ales că semăna leit cu unul pe care şi ei îl aveau. În final, presupuşii hoţi, dovediţi a fi de bună credinţă, i-ar fi restituit comerciantului diplomatul cu acte şi bani (plus dobânda aferentă) şi ar fi pupat mâna poliţiştilor îngăduitori, care ar mai fi bifat un nou caz rezolvat cu brio din pix. În realitate, lucrurile au stat puţin altfel. Hoţii nu au fost niciodată identificaţi şi paguba nu s-a recuperat. În plus, purtătorii de uniformă nu s-au sinchisit să caute pe nimeni, punând dosarul bine de tot. În urmă cu câteva zile, cineva şi-a amintit totuşi de el şi l-a scos de la naftalină. Un procuror atent, pe nume Ramona – Miruna Petru, în cursul "curăţeniei de toamnă", a dat ca din greşeală de el şi, răsfoindu-l, şi-a dat seama că... bingo!, au trecut 10 ani de la înregistrarea plângerii. Iar cum făptuitorii au rămas nedescoperiţi... cazul s-a clasat. Ca să facă treaba până la capăt, Miruna a întocmit şi o rezoluţie argumentată beton, invocând faptul că "de la data comiterii faptei şi până în prezent au trecut mai mult de 10 ani, iar autorii faptei nu au fost depistaţi". Ce ţi-e şi cu depistarea asta! Dacă nu-ţi iese, nu-ţi iese, iar cheltuielile judiciare, de 20 de lei, rămân în sarcina statului. Păcat de tot acest timp în care poliţiştii au lucrat în draci pentru a găsi măcar un capăt care să ducă la elucidarea cazului. Mii de ore de transpiraţie la pândă, în faţă la Center. Dar 10 ani... au trecut ca un minut şi... ghinion. Noroc cu prevederea asta legală! Celeritate maximă, după 10 ani.

Isteria antenelor parabolice în coloniile de romi

Valul Marconi a ajuns şi în zonele cele mai sărace ale Băii Mari

Sărăcia extremă în care trăiesc multe familii de băimăreni nu le împiedică pe acestea să facă un efort financiar şi să achiziţioneze o antenă parabolică. Cele mai sărace zone ale oraşului câştigă detaşat concursul locuinţelor cu cele mai multe antene de satelit. Nu au canalizare sau fundaţie la case, pentru a se încălzi folosesc lemn şi cauciuc, iar acoperişul le cade în cap. Cei care stau în locuinţele închiriate de Consiliul Local speră ca municipalitatea să facă renovările de rigoare. Cum asta nu se va întâmpla prea repede, tot ce au de făcut este să aştepte. Cel mai comod pot face asta, în faţa televizorului.

Cei mai mulţi dintre ei se hrănesc din ceea ce aruncă alţii, se încălzesc cu lemne de pe groapa de gunoi şi au curent electric doar prin bunăvoinţa vecinilor. Unii dintre ei lucrează. Prea puţini însă. Familiile cu mulţi copii trăiesc aproape exclusiv din alocaţia acestora. Probabil de săpun şi pastă de dinţi nu au bani niciodată, iar apa o folosesc doar la băut. Aceia care au un acoperiş deasupra capului se roagă să mai reziste până la primăvara viitoare, când îl mai peticesc cu o bucată de linoleum. Fundaţia locuinţei este un amănunt la care au renunţat demult, o atare fortificare a construcţiei răpindu-le, cu siguranţă, sentimentul nomad cu care s-au născut. Cu canalizarea nu-şi bat capul, iar dacă îi întreabă cineva de fosă septică se gândesc că ar fi fost bine să ştie să citească, să poată consulta un dicţionar. Sunt prea săraci să-şi îmbrace copiii cu cămaşă şi pantaloni, preferând doar una din cele două piese de vestimentaţie. Ei sunt cei care se nasc, se luptă să supravieţuiască şi mor în cele mai săraci zone ale Băii Mari. Aproape toţi sunt ţigani, dar nu exclusiv. Însă în toată această sărăcie şi înclinaţie spre mizerie cu greu vei întâlni familii care să nu aibă un televizor, care nu merge cu nimic mai bine decât cu o antenă parabolică. Sau chiar două. Când ai 12 copii în prag, este greu să-i mulţumeşti pe toţi. Că vorbim de colibele de carton de pe Craica, blocurile de pe str. Horea sau Melodiei ori de cocioabele de pe str. Valea Borcutului, toate reprezintă pragul cel mai de jos al vieţii urbei. Prin excelenţă, zonele sărace ale oraşului. O fi mare sărăcia, dar parabolicele au prins de minune în mai toate locuinţele. Poate televizorul a rămas singura sursă de delectare pentru săracii oraşului. Şi ce folos să ai televizor dacă nu poţi savura zecile de programe emise prin satelit?

Cu acoperişul în eter

Craica nu este altceva decât adunătură de cartoane, bucăţi de lemn, cărămizi, bolţari, perdele, bucăţi de nailon, sârmă, prelate, covoare şi alte materiale de soiul ăsta îmbinate în cele mai ciudate moduri pentru a forma locuri de adăpost, că locuinţe e cam mult spus. Însă toată această lume, aflată la câţiva zeci de metri de blocurile oraşului, surprinde prin entuziasmul cu care cei de aici îi întâmpină pe vizitatori. A fost suficient să le facem o poză, că pruncii ni s-au agăţat de braţe. Femeile spală rufele în covată, în soare, iar copiii se joacă pe şinele de cale ferată. Nu se împacă prea bine cu tehnologia şi se uită miraţi la aparatul foto. Însă, peste tot dai de parabolicele care par blide aruncate peste un morman de gunoaie. Cum găsesc resurse să achite abonamentul lunar e greu de înţeles. În extremitatea cealaltă a oraşului, în capătul superior al Văii Borcutului, coloniile de romi împart aceeaşi pasiune cu cei de pe Craica. Oricât de dărăpănată ar fi casa, de o antenă parabolică tot se găseşte loc. Cei de acolo sunt nemulţumiţi de faptul că stau în casele primite de la Primărie, vechi de 100 de ani, însă nimeni nu le consolidează, existând pericolul să se răstoarne. Multe au acoperişul din plăci de catran, pungi de plastic şi linoleum. Înclinate cât să cadă la prima suflare de vânt, însă rezistă. Oamenii se plâng că Gheorghe Fotonea, şeful Spaţiului Locativ, îi caută în fiecare primăvară şi le umple podul cu o tonă de promisiuni. Şi atât. Însă nu toţi stau în case închiriate (dacă vă vine să credeţi, Consiliul Local are neruşinarea să ceară bani după hrubele vechi de un secol), unii şi-au ridicat un cămin al lor. Lemn este destul (pădurea fiind aproape), iar încălzirea peste iarnă ce vine e ca şi asigurată. Mai trebuie o parabolică şi un teveu în faţa căruia să-şi petreacă familia timpul.

Trafic cu carne vie şi curent

Lăsând în urmă cocioabele periferiei şi apropiindu-ne de blocuri, găsim aceeaşi modă. Pe str. Horea, Consiliul Local are două blocuri din care nu au mai rămas decât pereţii şi vreo două obloane. Ele sunt locuite de câteva sute de familii de romi. Aici găseşti copii cu nemiluita. Ba chiar şi de vânzare, după cum ne-au lămurit gazdele. E drept, un comerţ ceva mai rezervat decât pe vremuri, dar încă nu a dispărut. Reţele de gaz nu există, nici nu ar fi utile la ceva, din moment ce o locatară de la parterul unui bloc, ne spune, în timp ce-şi savurează o ţigară pe pervazul folosit drept uscător de covoare, că lemnul şi cauciucul ard cel mai bine. Sutele de găuri înnegrite de fum din dreptul ferestrelor ne-au convins că avea dreptate. Pereţii exteriori sunt atât de negri încât nici nu mai trebuie zugrăviţi multă vreme. Evident, locuinţele nu au parchet. Dacă au avut cândva, el a ars încă de când clădirea a fost "preluată" de noii locatari. Unii nu au sobe, dar ce mai contează, foc se poate face şi în mijlocul camerei. Ideea nu e rea, căldura distribuindu-se egal în toată încăperea. Curentul, pentru că televizoarele trebuie alimentate cu ceva, iar cauciucul şi lemnul nu prea fac faţă, este la raţie. Doar două etaje au instalaţii de curent electric. Numai bine pentru cei care locuiesc aici să pună de un ban deoparte, dând curent şi celorlalţi. Nu costă foarte mult, în jur de 50 de lei abonamentul. Aşa că nimeni nu stă să se mai gândească. Mai trebuie doar câte o parabolică şi gata. Lumea lui Boom şi Digi TV. Cine ar fi crezut că "blidele" respective vor avea atâta succes?

Articol promovat de stirilocale.ro

de-ale alegerilor

Purtatorul de cuvant al Prefecturii ne informeaza ca presedintele unei sectii de votare di comuna Sieu a pierdut stampila de control. El a declarat ca a fost sa serveasca pranzul si ca nu mai stie ce a facut cu ea. Prefectul de Maramurea a dispus confectionarea unei noi stampile de control care a fost trimisa cu un delegat si un echipaj de Serviciul Politiei Rutiere la sectia de votare. Exceptional! Ce ti-e si cu stampilele astea... Daca nu mai stie omul ce a facut cu ea. Ce sa faca, sa minta?

GAZETA de Maramureş - 5 ani şi o "Mână" de oameni

În urmă cu cinci ani, apărea primul număr al Gazetei de Maramureş. De atunci au trecut încă 260, până la acesta din urmă. Sâmbăta aceasta, Gazeta a sărbătorit. Cu invitaţi, cu premii, cu de toate.

Dan a dat autografe pe coperta cărţii Cazul Dan Pârcălab, lansată la sfârşitul săptămânii trecute, care rememorează evenimentele din jurul arestării sale, din ianuarie, 2007...

Deputaţii au lecturat ultimul număr, apărut într-un nou format...

Nicu Alifantis ne-a încântat cu câteva din piesele sale de referinţă...

Băieţii de la JAM nu s-au lăsat mai prejos şi i-au urmat lui Alifantis la microfon... Ştefan Pascucz s-a dat bun la chitară. De fapt, chiar e bun. Nu numai la arhitectură... Presa nu s-a putut ţine departe de politicieni. Puterea obişnuinţei. Ce să faci?...

Tandemurile liberalo - pesediste au avut trecere. Pentru moment s-au lăsat la o parte disputele politice...

Iar ştiristele şi-au făcut treaba. Respectiv s-au distrat... Numai Tibi Alexa şi duritatea care-l caracterizează...

poza săptămânii (III)

Săptămâna aceasta vă propun o imagine cu Decebal Traian Remeş, fostul ministru al Agriculturii, în prim plan. Cuprins de transpiraţii, în timpul Sărbătorii Castanelor, din Baia Mare, Remeş se gândea, probabil, la dosarul de la DNA, care avea să fie mediatizat intens, câteva zile mai târziu. Se pare că nu a transpirat degeaba, treaba fiind cât se poate de serioasă. Scandalul s-a terminat cu demisia ministrului Remeş. Or fi fost buni cartaboşii şi cârnaţii, dar chestia a "transpirat" şi a aflat o ţară întreagă ce minune de ministru am trimis la Bucureşti. Ceea ce va urma e lesne de închipuit. Nimic. Dar parcă mai contează... Măcar a transpirat şi ministrul puţin.

La pas prin Maramureş!

Luni, 26 noiembrie, Centrul Judeţean de Informare Turistică Maramureş va lansa la Cabana Icoana, din Cavnic, ghidul turistic "La pas prin Maramureş". Lucrarea este realizată de dr. Lucian Petru Goja (text şi imagini), un montaniard împătimit şi, în acelaşi timp, un bun cunoscător al geografiei judeţului. Săptămânal, acesta parcurge cel puţin un traseu în judeţ (şi nu numai). Era greu de găsit o persoană mai potrivită pentru un ghid turistic care să cuprindă informaţii şi ilustraţii din toate regiunile judeţului (Lăpuş, Chioar, Codru, Maramureşul Istoric). Ghidul se adresează, în primul rând, iubitorilor de turism şi incursiuni montane, fiind disponibil prin agenţiile de turism locale, pensiunile şi hotelurile din Maramureş. Îi dorim să se bucure de succes. Mai jos, câteva imagini realizate de dr. Goja în cursul drumeţiilor sale. Felicitări, maestre!

Justiţie, fii dură!

Incredibilă ştire PRO TV, via ştirilocale.ro - o tânără a ajuns după gratii, din cauză că nu i-a plătit fostului soţ pensia alimentară, pentru unul din cei trei copii pe care îi are. Câtă promptitudine şi spirit de echitate are câteodată justiţia! Te cruceşti cât de imparţială este. O faptă literalmente periculoasă social, care trebuia pedepsită ca atare. Mai multe detalii, pe ştirilocale.ro.

Arestat pentru bomboane cu scorţişoară şi o banană

Excesul de zel al procurorilor DIICOT duce la arestări abuzive

În baza unor simple declaraţii date de câtva adolescente, un american de origine română a fost luat de acasă pe nepusă masă şi ţinut în arestul Poliţiei timp de mai multe zile. Bănuit de trafic de persoane, el a fost ulterior eliberat, împotriva sa negăsindu-se nicio probă. Până şi fetele au declarat ulterior că între ele şi american nu s-a pus niciodată problema unor relaţii intime. Totuşi, procurorii l-au amendat administrativ, cu 10 milioane lei vechi, pentru faptul că acesta ar fi mâncat o banană în faţa fetei, într-un mod... provocator.

În primăvara anului 2005, Vasile Flontaş, cetăţean american, de origine română, tocmai se întorsese în ţară, după o şedere de câteva luni în Statele Unite. Într-o seară de mai, pe când se afla în apartamentul său, din Baia Mare, acesta s-a trezit căutat de poliţiştii sătmăreni, de la Crimă Organizată. Fără nicio înştiinţare prealabilă şi fără a-i da vreo explicaţie, aceştia au început să-i percheziţioneze întreg apartamentul şi să confişte anumite bunuri. S-au arătat interesaţi de calculatorul şi video-playerul americanului, precum şi de opt casete video şi pozele pe care acesta le avea în apartament. Mirat de percheziţia poliţiştilor, Flontaş a cerut explicaţii. I s-a răspuns că este urmărit de mai multă vreme, fiind bănuit că, prin intermediul internetului, racolează fete, care, ulterior, s-ar prostitua. Acesta le-a explicat poliţiştilor DIICOT că nu poate fi vorba despre aşa ceva, calculatorul său nefiind conectat la internet, casetele video nu conţin materiale pornografice, ci filme de cinema, iar pozele prezintă câteva imagini de familie sau în compania prietenilor. Fără a verifica spusele americanului, vitejii poliţişti au săltat bunurile şi l-au chemat la Poliţie pentru a da declaraţii. Fiind îmbrăcat sumar şi încălţat doar cu o pereche de sandale, Flontaş a cerut poliţiştilor un scurt răgaz pentru a se schimba, însă aceştia au insistat să plece pe loc, după spusele lor, totul putându-se încheia în câteva minute. Americanul nici că putea bănui ce surprize aveau să îi fie rezervate în următoarele zile.

Aruncat în arest

El a fost urcat în maşină, moment în care a aflat că poliţiştii DIICOT sunt din Satu Mare. Nu s-a opus solicitării lor de a da declaraţii şi a acceptat să îi însoţească, ei convingându-l că îl vor aduce înapoi. În seara aceleiaşi zile, au ajuns în Satu Mare. Atunci, poliţiştii i-au spus lui Flontaş faptul că este căutat de mai multă vreme, aşa cum scriau şi ziarele locale sătmărene. Îngrozit, americanul a citit unul din titlurile unui cotidian local, care spunea că Poliţia caută un băimărean ce racolează fete, în vederea prostituării, din judeţul Satu Mare. După două ore de declaraţii în faţa inspectorului Nicolae Vâlceanu (mutat ulterior la Poliţia de Frontieră), Flontaş a fost luat în primire de alţi poliţişti şi procurori DIICOT. După miezul nopţii (iată ce moment oportun pentru anchetele ce ne amintesc de perioada comunistă), ancheta s-a terminat şi omul a fost închis în arestul Poliţiei Satu Mare. A doua zi, el a fost prezentat la Tribunal, unde, judecătorii au hotărât că el trebuie cercetat în stare de arest, fiind bănuit de trafic de persoane. Însă, Flontaş a declarat recurs, iar Curtea de Apel Oradea i l-a admis, astfel că după aproape o săptămână de arest, acesta a fost eliberat. Evident, nu trecuseră doar câteva minute, aşa cum acreditaseră iniţial poliţiştii.

"Banana lascivă"

De la ce a pornit acest caz... Cu câteva luni înaintea întoarceri sale din America, Flontaş a fost abordat de mai multe adolescente din Satu Mare, care i-au propus să se întâlnească şi să meargă împreună în Baia Mare. În câteva rânduri, el a venit cu fetele în oraş, aşa cum acestea îl rugaseră. A fost vorba de o relaţie amicală şi atât. Nimic mai mult, după cum aveau să declare ulterior chiar fetele. După aceasta, americanul s-a deplasat în Statele Unite, iar în primăvara lui 2004, a revenit în ţară, fără a mai păstra legătura cu fetele. Nu s-a bucurat prea mult de şederea în ţara natală, că a fost repede arestat de oamenii DIICOT. Însă, procurorii nu au putut găsi împotriva sa nimic. S-a dovedit că pe casetele video nu era material pornografic, calculatorul nu avea nicio legătură cu racolarea pe internet a fetelor spre prostituare, iar fotografiile nu aveau nimic obscen. Practic, procurorii şi poliţiştii DIICOT merseseră pe o pistă falsă. Mai mult, mama uneia dintre fete avea să limpezească apele complet, dând o declaraţie la Poliţie din care reiese faptul că fiica sa i-a cerut nişte medicamente (Diazepam), cu intenţia de a le folosi pentru a-l adormi pe american şi a-l tâlhări. Speriată de consecinţele pe care le-ar putea avea fapta fiicei sale, femeia s-a adresat Poliţiei. Era evident că Flontaş fusese victima unei erori şi a abuzului celor de la DIICOT. Până la urmă, încadrarea juridică a fost schimbată, din infracţiunea de trafic de persoane în aceea de corupţie sexuală. Asta în baza unei simple declaraţii a uneia dintre fete, care a afirmat că americanul ar fi mâncat, în faţa ei, o banană, într-un mod lasciv. De asemenea, el a fost cercetat şi pentru trafic de stupefiante, după ce poliţiştii îi confiscaseră lui Flontaş o cutiuţă cu pastile roşi. Ulterior, s-a dovedit că impresionanta captură conţinea... bomboane cu aromă de scorţişoară. În final, Flontaş a fost scos de sub urmărire penală (probele lipsind cu desăvârşire, iar fetele declarând că între acestea şi Flontaş nu s-a pomenit niciodată despre sex), însă a fost amendat administrativ cu 10 milioane lei vechi, pentru acea banană. Ulterior, el a contestat în instanţă soluţia respectivă, însă nici până azi cazul nu s-a încheiat. Pentru că, desfiinţându-se acea soluţie, cei care l-au arestat gratuit vor trebui să plătească.

Urmează CEDO?

"Este un caz de CEDO. Foarte clar. Nu poţi aresta pe cineva fără probe, fără un flagrant. Absolut gratuit. S-a dovedit ulterior că împotriva sa nu există nimic. Procurorii nu puteau da scoaterea de sub urmărirea penală, fără amendă. Era grav pentru ei. Însă, acum asta am solicitat instanţei. Anularea acelei amenzi. După ce dosarul Flontaş va fi curat, ne vom adresa justiţiei pentru daune morale, pentru afectarea dreptului la imagine şi restrângerea dreptului la libertate. Este un abuz pentru care cei vinovaţi trebuie să plătească." – avocatul lui Vasile Flontaş

Mediatizat în toată lumea

Cazul ridică serioase semne de întrebare vizavi de modul în care procurorii înţeleg să înfăptuiască justiţia. Fără probe, în baza unor simple declaraţii ale unor minore ce au vrut să jefuiască un american, aceştia au arestat un cetăţean fără antecedente penale. Mai mult, procurorii au permis reporterilor TVR Internaţional să intre în celula lui Flontaş şi să-l filmeze, fără ca acesta să-şi fi dat acordul pentru difuzarea materialului. El a explicat reporterilor că este arestat gratuit, însă, ştirea a fost difuzată în toată lumea. Astfel, familia acestuia din Statele Unite a aflat îngrozită de faptul că Flontaş este arestat pentru trafic de persoane. De asemenea, el a fost recunoscut şi de prieteni din Israel, şocaţi de ceea ce vedeau la televizor. Intenţionat sau nu, imaginea acestui om a fost discreditată, iar cei de la DIICOT au pozat în profesioniştii care au prins un infractor periculos.

După trei ani de cercetări asidue, procurorii au dat soluţia în cazul Tăului Ştiol

Grec s-a scos!

După cinci ani de la distrugerea Tăului Ştiol, lac alpin în Munţii Rodnei, de către Gavrilă Grec, ex-primarul Borşei, nimic nou sub soare. Trei ani de preumblare a dosarului său penal pentru distrugere prin instituţiile statului şi o rezoluţie cât se poate de simplă – scoaterea de sub urmărirea penală. Acelaşi profesionalism cu care ne-am obişnuit. Aceiaşi oameni care continuă să ne arate că albul este negru, când cu toţii vedem că nu este aşa. Mai rămâne doar premierea lui Grec pentru rezultate deosebite în activitate. Ne aşteptăm la orice.

În vara anului trecut, dosarul lui Gavrilă Grec, fostul primar al oraşului Borşa, a fost redeschis, prin trimiterea sa la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş. El a fost urmărit penal pentru distrugerea Tăului Ştiol, lac alpin aflat în Parcul Naţional Munţii Rodnei, arie protejată, aflată pe lista monumentelor UNESCO. În 2002, Grec se apucase să "amenajeze" lacul respectiv, pentru a-l transforma în obiectiv turistic. Un loc unde mai mulţi borşeni de bine să investească în nişte căsuţe de vacanţă. Ce frumos, tocmai într-o arie protejată de lege. Culmea este că fostul primar nu a avut avizele cerute de lege. Respectiv, acordul din partea Academiei Române. Pur şi simplu a intrat cu buldozerul la marginea tăului distrugând zona şi triplându-i suprafaţa. Imediat, lucrările au fost oprite, cei de la Garda de Mediu l-au amendat cu 20 de milioane lei vechi, bani plătiţi din bugetul Primăriei Borşa. Mare realizare. Apoi, în 2004, pe numele său s-a deschis un dosar penal pentru distrugere. O serie de procurori au dat NUP-uri pe linie, până când procurorul şef al secţiei de urmărire penală al Parchetului a dispus începerea urmăriri penale. De aici, au urmat numai tergiversări. În permanenţă, s-a încercat acreditarea ideii că nu se ştie valoarea prejudiciului. Neavând valoare, nu putem vorbi de distrugere. De parcă un lac glaciar ar putea fi evaluat în bani. Rezoluţiile care au urmat, au mers toate pe soluţia salvatoare: scoatere de sub urmărire penală. Acestea au fost atacate, însă soluţiile nu au fost schimbate. Totuşi, judecătorii Tribunalului Maramureş au sesizat urmărirea penală defectuoasă din acest dosar şi l-a retrimis Parchetului. După mai bine de un an, procurorii au reuşit să dea, în sfârşit, o soluţie. S-a menţinut scoaterea lui Grec de sub urmărire penală pentru distrugere.

Rezoluţia, "un şneapăn"

Procurorul Daniela Cristea a mers pe aceeaşi variantă ca şi până acum. Nu se poate stabili valoarea prejudiciului. În plus, nici intenţia (directă sau indirectă) a lui Grec. Despre culpă nu poate fi vorba, pentru că nu s-au produs consecinţe deosebit de grave. Soluţia procurorului este argumentată, în mare parte, cu un act emis recent de un reprezentant al Institutului de Cercetări Biologice Cluj. Acolo, un anume specialist Gheorghe Coldea încearcă să explice că distrugerea lacului nu e cine ştie ce mare scofală, iar că dezechilibrul natural al zonei nu s-a datorat digului ridicat de Grec. Coldea ăsta poate o fi mai deştept decât toţi ceilalţi specialişti care până acum au văzut altfel şi care au cerut în repetate rânduri refacerea zonei. Culmea este că procurorul Cristea a luat în calcul doar acel raport şi cu el şi-a argumentat rezoluţia. O rezoluţie în care găsim noi termeni de plante, precum ar fi acela al "şneapănului". Profi, ce mai. Cu aşa specialişti, nici nu ne aşteptăm la altceva. Mircea Vergheleţ, reprezentantul Romsilva în materie de Arii Protejate, ne-a declarat că împreună cu cei de la Academia Română a propus ca valoarea prejudiciului să fie calculată ca echivalent la valoarea de refacere a zonei. Însă, varianta asta nu a fost acceptată de procuror. Probabil orice altă valoare ar fi fost respinsă. Atunci, este limpede că dosarul a fost soluţionat înainte de începerea studierii sale. Ce se va întâmpla în continuare este greu de spus. Probabil, Grec îl va ospăta cu o pălincă şi nelipsitele "friptane" pe Gheorghe Voinescu, fostul director al Agenţiei de Mediu, pentru sprijinul pe care i l-a acordat până acum. Cât despre Tău... Doar vremea dacă nu-l va face să arate altfel. Ori poate un proiect cu finanţare străină? Om vedea.

Grec făcea legea în Borşa!

"Răspunsul Parchetului mă surprinde. Am fost siguri că vinovaţii vor fi pedepsiţi. Am luptat atâta pentru lacul acesta. Soluţia vine ca un trăsnet. Noi ne-am înfiinţat în 2004 şi ne-am constituit parte civilă în proces. Degeaba. Dacă unii hotărăsc altfel. Că nu s-a putut stabili cuantumul pagubei. Pe vremea sa, Grec făcea legea în Borşa. Atunci, cei de la APM trebuiau să fie mai tăioşi. Ei au dat amendă, cu refacerea zonei. Amenda s-a plătit, dar refacerea zonei... De ce nu au mai urmărit cei de la mediu cum s-a făcut asta? Văzând ce se întâmplă acolo, rămâi stupefiat. Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să sperăm că proiectele pe care le avem, de refacere a zonei, vor fi acceptate şi vor primi finanţare externă." – Doina Jauca, directorul Administraţiei Parcului Naţional Munţii Rodnei

"Deocamdată nu se poate calcula valoarea prejudiciului, pentru că legislaţia de mediu nu prevede aşa ceva. Probabil, experienţa acestui caz va duce la modificarea legii. Pentru că trebuie să avem o valoare pentru speciile de plante mai importante, să zicem. Noi am propus o varianţă, şi anume valoarea prejudiciului să fie valoarea de refacere a zonei. Soluţia noastră, şi a Academiei Române, implicit, nu a fost acceptată de procuror. Va fi un exemplu pentru cei din Borşa, ca data viitoare când vor mai vrea să facă aşa ceva, să stea pe gânduri. Nu am ce să comentez soluţia procurorilor. Dacă aşa au hotărât că Grec nu a distrus lacul cu intenţie... A vrut să mărească suprafaţa lacului, să se dea lumea cu barca." – Mircea Vergheleţ, şeful Serviciului de Arii Protejate, Romsilva.

poza săptămânii (II)

Aşa se lucrează la noi (poza din dreapta), cel puţin asta încearcă să ne demonstreze unul din muncitorii surprinşi spetindu-se, într-o după amiază, moleşitoare, ce-i drept, în timp ce prestau de zor la regularizarea malurilor râului Săsar, în aval de podul Decebal, din Baia Mare. Dacă mai adăugăm că dedesubtul său apare inscripţia: "Nu staţionaţi în raza de acţiune a utilajului!", începem să ne facem griji pentru viaţa angajatului respectiv. Articol promovat de stirilocale.ro

Ovidiu Ştefan, între mitomanie şi amnezie

Joi dimineaţă, viceprimarul Băii Mari, Ovidiu Ştefan, a fost demis printr-un ordin al prefectului. Motivul: incompatibilitate între funcţia ocupată şi profesia de expert topografic (calitate în care a prestat servicii şi a încasat bani, în timp ce era viceprimar). Datele referitoare la veniturile obţinute din expertizele sale topo nu au apărut până acum în declaraţia sa de avere. El s-a scuzat că a uitat. Gazeta de Maramureş a publicat în urmă cu un an un articol pe tema mitomaniei de care suferă, de acum, ex-viceprimarul. El a fost cercetat penal, pentru nişte schiţe topo întocmite aiurea, în baza cărora, o femeie de la Vişeu şi-a pierdut un teren. Mai multe, într-un articol intitulat: Ovidiu Ştefan, între mitomanie şi amnezie. De data aceasta, cele două i-au atras eliberarea din funcţie. Articol promovat de stirilocale.ro

fost deţinut politic, din nou, în faţa instanţelor

Schiţele topo eronate duc la hotărâri judecătoreşti aberante

Un fost deţinut politic a fost chemat din nou în faţa instanţei. De data aceasta, în calitate de pârât într-un proces civil. La fel cum i s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, a intrat în proces fără să aibă legătură cu cauza acestuia. Mai mult, a pierdut procesul şi obligat la plata unor sume de bani. Niciuna din instituţiile căreia i s-a adresat nu a intervenit pentru reglementarea acestei aberaţii. Sentinţa nu îi aparţine unui judecător oarecare, ci tocmai unui preşedinte de instanţă.

Procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, pentru imobilele confiscate abuziv de statul comunist la mijlocul secolului trecut, a constituit, pentru mulţi experţi topografi, o sursă de îmbogăţire. Despre foarte mulţi dintre aceştia, actuali sau foşti angajaţi ai Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, am auzit diverse relatări referitoare la modul în care întocmesc anumite acte. Prevalându-se de faptul că schiţele de dezmembrare şi expertizele topografice au putere deplină în faţa instanţelor de judecată, datorită faptului că ele poartă ştampila şi semnătura expertului topo, unii topografi întocmesc actele în aşa manieră încât acestea să reflecte dorinţa clientului şi nu realitatea din teren. Practic sunt acte ce conţin date eronate, inexactităţi şi chiar falsuri. Cu toate acestea, instanţele de judecată nu se obosesc să studieze în amănunt cazurile, iau actele de bune şi dau soluţii în consecinţă. Într-un astfel de caz, un maramureşean, printre altele şi fost deţinut politic, a fost chemat în judecată şi a pierdut procesul datorită unei schiţe de dezmembrare greşit întocmite, care, în acelaşi timp suferă şi vicii de formă.

Moştenitor fără voie

Coteţ Augustin, originar din Satulung, este un fost deţinut politic, ale cărui experienţe prin închisorile comuniste au fost prezentate pe larg într-un număr anterior. De parcă nedreptăţile pe care justiţia i le-a adus în tinereţe nu ar fi fost de ajuns, el a avut parte de un tratament injust şi din partea actualelor instanţe de judecată. Cazul său este legat de un teren deţinut de soacra sa, în Satulung, o suprafaţă de teren pe care se află o casă. Terenul se învecinează cu altele, deţinute de Societatea Naţională a Căilor Ferate şi alţi proprietari. În Cartea Funciară, Floare Onea, soacra lui Coteţ, figurează cu 10 ari de teren. În urmă cu câţiva ani, după decesul femeii, una dintre vecinele acesteia a solicitat instanţei de judecată un teren aflat lângă proprietatea lui Onea. Suprafaţa respectivă era cultivată de ani buni de cei care stăteau în zonă. Ea nu fusese revendicată de nimeni, iar o parte din aceasta era deţinută de SNCFR. În 2002, Ana Barbu l-a chemat în judecată (alături de alţi vecini) pe Augustin Coteţ, în calitate de moştenitor, se spune în cerere. Însă Coteţ nu era moştenitorul Floarei Onea şi nici nu locuia în Satulung. Totuşi, el s-a prezentat la instanţa din Şomcuta Mare, unde a precizat acest aspect, alături de faptul că partea de teren pe care vecina soacrei sale o solicita aparţinea celor de la Căile Ferate. I s-a spus să stea liniştit că nu este nevoie să se mai prezinte la proces.

Cronica lui Costin

La începutul anului 2003, instanţa condusă de judecătorul Emil Costin a admis cererea solicitantei, atribuindu-i terenul şi obligându-l pe Coteţ la plata echivalentului bănesc al presupusei recolte de pe ultimii 3 ani ai terenului aflat în litigiu. La baza aberantei hotărâri judecătoreşti a stat o schiţă de dezmembrare întocmită de expertul topo Ioan Zlampareţ, care a constatat că terenul este folosit de alţii decât de cel care are dreptul la el. A întocmit o schiţă cu date eronate, pe care apare, nu ştampila sa, ci a... unui coleg. Ea nu putea fi acceptată de instanţă, fiind lipsită de veridicitate, datorită faptului că nu era autentică. Deşi există şi schiţe autentice care cuprind situaţia reală, ele nu au fost luate în calcul de judecător. Pe lângă faptul că în dosar a fost acceptată acea schiţă fantomă, acesta mai cuprinde câteva aberaţii: în primul rând, Coteţ nu avea cum să fie citat, din moment ce nu este moştenitorul defunctei Onea; apoi, judecătorul Emil Costin, printre altele, preşedintele Judecătoriei Şomcuta Mare, constată că pe parcursul procesului, început în 2002, Floare Onea a decedat (în realitate, certificatul de deces atestă că ea a murit în 2001!); de asemenea, suprafeţele de teren însumate, din schiţa de dezmembrare, arată un teren mai mare decât cel cu care reclamanta Ana Barbu figurează în Cartea Funciară (fusese inclus şi terenul Căilor Ferate). În final, fostul deţinut politic a fost obligat la plata a 11 milioane lei vechi (sumă majorată la 15 milioane, prin executarea silită), fără să aibă nicio legătură cu procesul respectiv. Este greu de crezut că aşa ceva se poate întâmpla, însă aceştia sunt judecătorii care soluţionează dosarele. Nu se verifică nici actele şi nici starea de fapt.

Sacii şefului de gară

Augustin Coteţ ne-a povestit că terenul de pe urma terenului au beneficiat mai mulţi, printre care şi şeful de gară, cel care închidea ochii vizavi de faptul că unii îl cultivau. În schimb, primea un cartof, o ceapă... "Când m-am prezentat la proces, le-am explicat să nu sunt moştenitorul lui Onea. Judecătorul mi-a zis să stau liniştit. Eu ştiam că terenul e al celor de la CFR şi nici nu m-am gândit la ce s-ar putea întâmpla. La un moment dat, am văzut că pensia era mai mică. M-am interesat care este cauza şi mi s-a explicat că mi se reţin nişte bani, lunar, pentru terenul de la Satulung. M-am adresat Poliţiei, pentru cercetarea falsurilor topografului, însă Cristian Radu, cel care a soluţionat cererea mea, mi-a răspuns că trebuie să mă adresez justiţiei. Este aberant să fiu chemat în judecată pentru un teren faţă de care nu am vreun drept sau obligaţie, mai ales că el aparţine unei societăţi. Terenul CFR-ului a fost lucrat ani la rând de mai mulţi localnici, care mergeau la şeful de gară cu saci de cartofi, ceapă... Eu am vorbi şi cu cei de la Căile Ferate, dar ridică din umeri şi spun că nu-i interesează", ne-a spus Coteţ. L-am contactat telefonic pe Eugen Fărcăşanu, cel care răspunde de SNCFR Călători, în Maramureş. Acesta ne-a declarat că el nu ştie nimic de problema respectivă, reţelele de căi ferate din Satulung aparţinând de sucursala de la Dej.

O căcăneaţă

Acum Zlampareţ nu-şi mai aminteşte mare lucru, însă ne spune că nu toate schiţele de dezmembrare sunt bune. De asta suntem foarte siguri. "Nu toate schiţele sunt bune, trebuie luate CF-urile. Acolo a fost un şanţ de gardă al căii ferate, pentru drenajul apei. Au fost şi ceva construcţii... Da... O căcăneaţă a celor de la Căile Ferate. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat în proces, eu am întocmit doar acea schiţă", a declarat Zlampareţ.

Articol promovat de stirilocale.ro

tentaţia pădurilor

Statul român retrocedează porprietăţile confiscate abuziv de comunişti, de aproape 20 de ani. Însă, mai este cale lungă până să reuşească aceasta. Dacă la începutul anilor '90 legile erau de aşa natură încât acestea au îngreunat procesul retrocedării, acum, principalul motiv al tergiversării restituirii fostelor proprietăţi este lipsa de eficienţă a autorităţilor locale, pe fondul solicitărilor de tot soiul venite din partea unora sau altora. În Maramureşul istoric, multe din cererile ajunse în Comisia Judeţeană de Fond Funciar nu sunt întemeiate. Unele privesc proprietăţi din anii '50, deşi legea 247 se referă numai la cele care figurează în cartea funciară până în 1948. În alte cazuri, antecesorii celor care cer păduri ar figura în cartea funciară înainte... de a se naşte. Culmea este că în multe cazuri, comisiile locale şi chiar instanţele de judecată închid ochii în faţa acestor inadvertenţe şi dispun reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea solicitanţilor. Mai multe, într-un articol din Gazeta de Maramureş.

arta de a supravieţui

Familiile sărace din Chelinţa îşi duc traiul de pe o zi pe alta. Primarul îşi aduce aminte de ei doar la alegeri

Recent, o fetiţă din sistemul de protecţie a copilului, a murit în Spitalul de Neuro – Psihiatrie din Sighet. O tânără uitată de soartă şi de semeni într-un loc al suferinţei. Familia a abandonat-o de la naştere, mama ei fiind bolnavă psihic. Bunica acesteia, aproape oarbă, şi rămasă văduvă, cu zece copii de crescut, nu a avut altă perspectivă decât să o încredinţeze în grija statului. A trăit doar 22 de ani, având, la rândul ei, probleme de natură psihică. În sărăcia ei, familia acesteia, din Chelinţa, nu a reuşit să o viziteze niciodată. O viaţă nefericită de la început până la sfârşit.

Frig şi ceaţă. Soarele Someşului încă nu risipise bulgării de rouă agăţaţi de ultimele fire de iarbă ce se încăpăţânau să sfideze toamna. Goneam pe drumul de Ulmeni, lăsând în urmă tumultul cotidian urban. Câmpuri îmbrăcate în gri, o bornă vopsită în albastru scorojită de vreme şi pâlcuri de copaci multicolori. Luat de peisaj, nici nu am realizat că am ajuns la intrarea în Ulmeni, când am dat să o iau spre râu, sperând să trec cu bacul, în Chelinţa. Însă, eram prea optimist pentru că Someşul îşi încordase şuvoaiele, trecând dincolo de capacităţile omului de a-l stăvili. Am fost nevoit să fac cale întoarsă, să o iau pe drumul Mireşului. O altfel de lume, mai caldă, mai umană, o natură ce ţi se deschidea în faţă ca o carte ce te invită să o citeşti. Era amiază. Din Remeţi, s-a terminat cu huzurul. Drumul s-a transformat într-un soi de cărare plină de noroi şi nenumărate băltoace. În sfârşit, am ajuns la Someş. La o distanţă de 100 de m. de locul unde fusesem în urmă cu mai bine de o oră, pe malul opus. Trăim în secolul XXI, dar unele locuri ţin să ne demonstreze contrariul. Înainte de a-mi pierde complet speranţa că înţelesesem indicaţiile ghizilor de ocazie pe care îi întâlnisem pe drum, câteva vârfuri de acoperiş cocoţate pe un povârniş mi-au spus că nu eram departe. Însă eu căutam ceva anume. Nu doar Chelinţa. Deşi chiar şi drumul până aici fusese o adevărată aventură.

În "Cartier"

Venisem pentru o familie anume. O mamă cu mai mulţi copii, bătută de soartă de parcă ar fi meritat asta mai mult decât alţii. Bolnavă mintal, cu o mamă aproape oarbă şi părăsită de cei care îi făcuseră cadou cei trei prunci, femeia de aproape 40 de ani stătea tocmai în capătul celălalt al Chelinţei. "Caut numărul două sute şi...", m-am adresat unor agenţi de poliţie ce luau la întrebări doi localnici de culoarea castanei. "Eee, păi asta e mai încolo, în Cartier", mi-au spus. Cartier... Cuvântul continua să-mi sune ciudat în ureche, pe măsură ce înaintam, iar obişnuitele case ale satului românesc se transformau încetul cu încetul în grămezi de "vaioage" de lut ce ţineau loc de adăpost. Chiar pe malul Someşului, pe o potecă încă înverzită, desprinsă din uliţa "Cartierului" – o replică a Hatvanului băimărean – am dat de femeie. Privea în gol, cu un pitic în braţe, în timp ce altul, de câţiva anişori, stătea pe prag, căutând ceva cu linguriţa, într-o cutie de margarină. Mi-a zâmbit scurt şi doar atât. Nici un cuvânt. Purta doliu după fetiţa ei de 22 de aci care îi murise în urmă cu două săptămâni. Acel caz nefericit al fetiţei internate la Sighet, decedată, după explicaţiile celor de la spital, în urma unui anevrism circulator. Nu-şi văzuse copilul niciodată după ce fusese internat în sistemul de protecţie socială. Mai avea doi, în aceeaşi situaţie. Nu arăta tristeţe. Viaţa o învăţase cu greutăţile încă de la naştere. Mama ei, rămasă văduvă şi cu zece copii de crescut, trăia din ajutorul social. 90 de lei pe care şi-i chivernisea câteva zile. Apoi, începea lunga aşteptare până la următorul ajutor.

"Am avut mulţi copii – nouă, zece, aproape"

Familia femeii locuieşte în două grămezi de vaioage ce se doresc a fi case. Fiecare are o singură încăpere de maxim 9 mp, în care convieţuiesc 8 persoane. Eeste greu de imaginat cum ar putea sta 8 inşi într-o astfel de cameră, chiar dacă i-am aşeza în picioare. A ne închipui că acolo locuiesc, dorm, mănâncă şi îşi cresc pruncii este de-a dreptul imposibil. În timp ce câţiva puradei o trag de zadie, cerându-i un bănuţ, bunica fetiţei decedate îmi zugrăveşte un tablou. A avut atâţia copii, că nici nu le mai ştie numărul. Or fi nouă, or fi zece... "Problema asta cu ochii o am de când am fost mică. Nu văd cu unul deloc, iar cu ăsta, aşa, puţin. Io nu îs de aici, am vinit numa' de noră. Am avut mulţi copii. Nici nu mai ştiu. Nouă, zece, aproape. Au mai şi murit din ei. Hai, că vara ne mai descurcăm, dar iarna... cu frigul, cu mânarea. Fata asta a mea o avut trei copii. Toţi făcuţi, aşa, fără să ştim cine e tatăl. O vinit unu', altu', şi-o bătut joc de ea, că aţi văzut în ce stare îi. Şi cu ce să-i creştem? Cu două păturele, o masă şi o sobă, cât avem în căsuţă?" Poate pentru cei care nu trăiesc într-o astfel de lume sună absurd: să batjocoreşti o femeie bolnavă psihic şi să o laşi cu un copil în braţe. Însă pentru "Cartierul" din Chelinţa astfel de lucruri sunt ceva obişnuit. Cei mai mulţi îşi duc viaţa de pe o zi pe alta. Singurul venit este acela al ajutorului social, care depăşeşte cu puţin suta de lei. Totuşi, am avut parte şi de ceva frumos. Copiii sunt desprinşi parcă dintr-o altă lume. Toţi sunt joviali, afectuoşi. Odată intrat în vorbă cu ei nu ai cum să scapi. Nu te lasă până nu le faci câteva poze. M-am întors cu regretul că nu pot să fac mai mult decât să scriu acest reportaj. O fotografie a unei lumi în care sărăcia i-a lăsat uitării pe cei din "Cartierul" Chelinţei.

3 ani de închisoare pentru 7 kg de cartofi

Satul Chelinţa aparţine de Ulmeni, însă oamenii spun că primarul, deşi este de-al locului, nu se implică deloc în ajutarea lor. Din cauza sărăciei şi foamei, mulţi îşi abandonează copiii sau sunt împinşi să încalce legea. Când sunt prinşi, sunt pedepsiţi aspru. Cumnata femeii pe care am vizitat-o mi-a relatat că a fost condamnată la 3 ani închisoare, pentru că a furat 7 kg de cartofi. "Primarul este din Chelinţa, dar nu îi pasă de noi. Niciodată nu o fost aci, să ne aducă măcar o bucată de nailon, să o punem pe casă, să nu ne plouă înăuntru. Şcoală nu mai avem. Au venit mai demult nişte bani, un miliard şi jumătate, să se repare, dar primarul o reparat altă şcoală. Asta s-o dărâmat. Acuma am rămas fără. Mulţi fac puşcărie din cauza mâncării. Merg şi fură, că nu au ce pune în gură. Tot ce avem este 'socialul'. Dar la ce să-ţi ajungă şi ăsta? Că o sticlă de ulei, aici în sat, e 80 de mii. Cine să ne ajute? Cel de sus şi noi, cum putem. De cultivat pământ... unde? De abia avem loc să ne facem o casă. Culegem... poate sărăcia după noi. Da' ce ziceţi dumneavoste că io pântru şepte kile de picioici am făcut puşcărie? Am mărs şi am furat picioici de pă câmp, că nu aveam ce mânca. Şi am stat trei ani la închisoare. Dacă n-am avut altă posibilitate. Doră n-oi muri de foame." O justiţie incredibil de rigidă. Cu cei săraci, bineînţeles. Ciprian DRAGOŞ - Gazeta de Maramureş Promovat de ştirilocale.ro

poza săptămânii

Săptămânal, vor fi postate poze (precum cea din dreapta), surprinzând diferite aspecte ale urbei şi nu numai. Pentru început, vă propun un bloc al Primăriei Baia Mare, aflat lângă Cimitirul Horea. El este închiriat de Municipalitate familiilor sărace. Nu de multă vreme, locatarii de aici au fost prinşi de febra antenelor digitale. Mai multe despre acest bloc, într-un articol din Gazeta de Maramureş, scris acum doi ani. De atunci, nimic nu s-a schimbat. Cu excepţia parabolicelor. Promovat de stirilocale.ro

Kafka, un copil mic

Procurorul General al României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – instituţii lipsite de autoritate

Atunci când magistraţii comit erori în aplicarea legii, este un semnal de alarmă. Dar când aceştia nu respectă deciziile instituţiilor superioare, cum ar fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Procurorul General al României, este foarte grav. Nu mai putem vorbi de erori, ci de încălcarea flagrantă a prevederilor legale. Pentru mulţi, aceasta duce la procese fără sfârşit, bani aruncaţi pe fereastră şi timp petrecut pe holurile instanţelor de judecată. Cine îi trage la răspundere pe magistraţii ce judecă în afara legii? Nimeni?

Cazul Eleonorei Covaciu este legat de o suprafaţă de teren de 25 de ari, din comuna Coroieni. Un petec de teren pentru care se judecă de ani buni cu o vecină. Un caz tipic pentru justiţia de după 1990. Ciudat este că tocmai un asemenea caz minor a născut o serie de soluţii de neînţeles, care adesea nu respectă litera legii, din partea instituţiilor statului ce au menirea de a veghea la înfăptuirea ei. Nu trebuie să fii specialist în drept pentru a înţelege cazul femeii. Titlul de proprietate şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind suficient de elocvente. În 1996, Covaciu a obţinut un titlu de proprietate pe suprafaţa respectivă, pe care a folosit-o până în 1999, când a început conflictul cu una dintre vecinele acesteia. Valeria Pşenişic a atacat în instanţă titlul respectiv, pretinzând că el trebuia emis pe o suprafaţă mai mică. Nu vom intra în detalii, ci vom aminti numai finalul – toate instanţele de judecată i-au dat câştig de cauză reclamantei, aceasta intrând în posesia lui. Astfel, Covaciu a apelat la procurorul general al României. După studierea dosarului şi a tuturor probelor depuse, el a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie admiterea recursului în anulare. Dintre argumentele aduse în actul semnat de Ilie Botoş vom alege doar câteva: în procesul intentat Eleonorei Covaci, Valeria Pşenişic nu a avut un interes legitim (deci nu era o persoană îndreptăţită să ceară anularea titlului vecinei sale), ea nefăcând dovada faptului că terenul i-ar reveni de drept; de asemenea, fostul procuror general al României a constatat că "hotărârile judecătoreşti criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. Totodată, acestea sunt şi vădit netemeinice". Ce altceva s-ar mai putea adăuga? Până la urmă, în 2005, instanţa supremă a admis recursul procurorului general, casând toate sentinţele judecătoreşti care anulau titlul de proprietate şi trimiţând dosarul spre rejudecare primei instanţe, respectiv Judecătoriei Târgu Lăpuş.

De la şeful de post, la prim – procuror

De atunci şi până azi, Judecătoria Târgu Lăpuş nu a reuşit finalizarea dosarului. Evident, a îndrepta o eroare este mai greu. Însă, chiar şi după casarea hotărârilor judecătoreşti, Valeria Pşenişic (care, între timp, folosise terenul vecinei sale cu care se afla în litigiu) a refuzat să respecte titlul lui Covaciu şi a cultivat terenul. Pentru aceasta, s-a ales cu mai multe plângeri penale pentru infracţiunile de tulburare de posesie şi furt. Însă, începând cu şeful de post al Poliţiei din Coroieni (iată ce instituţii de prestigiu soluţionează dosarele penale!) şi terminând cu prim – procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, toate organele de cercetare penală au mers pe varianta clasicului NUP (neînceperea urmăririi penale). Nu a contat că titlul femeii este valabil, nu a contat că instanţa supremă a casat toate sentinţele anterioare, nu a contat că procurorul general a constatat tot soiul de ilegalităţi în soluţiile anterioare. Pur şi simplu, atât procurorii de la Târgu Lăpuş, cât şi cei din Baia Mare, au motivat că instanţele i-au dat câştig de cauză Valeriei Pşenişic. Probabil procurorul general şi Înalta Curte nu mai au autoritate în justiţia românească şi ar trebui să-şi înceteze activitatea. Bineînţeles, din poveste nu putea lipsi comisarul şef Ioan Isac, care, în calitate de şef al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului, după ce a fost sesizat de cazul respectiv, într-un răspuns adresat lui Covaciu, a preferat să elogieze munca subalternului de la Coroieni. Este inutil să mai precizăm că rezoluţiile procurorilor au fost atacate în instanţă, dar toate acţiunile au fost respinse. Referitor la acest caz am solicitat părerea unor avocaţi băimăreni. Fără excepţie, toţi au declarat că titlul din 1996 al Eleonorei Covaciu este valabil, atâta timp cât nu există o soluţie definitivă şi irevocabilă care să-l anuleze. Deocamdată, Judecătoria Târgu Lăpuş trebuie să finalizeze dosarul civil, referitor la suprafaţa de teren ce trebuie înscrisă în titlul de proprietate. Câte decenii va dura această complexă operaţiune, este greu de precizat. Până atunci, însă, Covaciu, cu titlul valabil, nu poate folosi terenul, acesta aflându-se în stăpânirea vecinei sale.

Pentru domnul Isac, prim – procurorul Ioan Brisc, procurorul Muţ Aurelia, comisarul Buda Andrei, judecătorii Tribunalului Maramureş şi Judecătoriei Târgu Lăpuş şi, mai ales, pentru şeful de post din Coroieni:

Codul de procedură civilă: art. 311 – Hotărârea casată nu are nicio putere.

Tovarăşii magistraţi

"Oamenii legii încalcă cu neruşinare prevederile constituţionale. În 2006 şi 2007, nu am beneficiat de terenul meu, fapt pentru care m-am adresat Poliţiei şi Parchetului. Aceste instituţii mi-au răspuns că până există un proces pe rol, nu se pot pronunţa. Că trebuie stabilit cine e proprietarul. Însă nu există decât un singur titlu de proprietate, şi acela îmi aparţine. Am ajuns şi în instanţă, însă pentru tovarăşii judecători, casarea sentinţelor de către Înalta Curte nu reprezintă relevanţă sub aspect penal. Îi întreb pe tovarăşii judecători şi procurori: cine are dreptul de a anula un titlu de proprietate? Pentru că al meu este valabil." – Eleonora Covaci

Articol promovat de stirilocale.ro

Tortura psihică a Securităţii

Iosif Ivaiszuk a fost unul dintre acei tineri nevinovaţi care au înfundat puşcăria pentru că cineva trebuia să intre şi acolo. La mijlocul secolului trecut, importantă nu erau faptele celor închişi, ci nu mărul celor aruncaţi în închisorile comuniste. Se întocmeau liste, se trasau directive, se organizau întreceri. Cele mai "silitoare" unităţi de Securitate din ţară erau premiate. O întrecere morbidă care a făcut zeci de mii de victime.

Fostul deţinut politic Iosif Ivaiszuk, originar din Nistru (Tăuţii Măgherăuşi), a trecut printr-o amară şi umilitoare experienţă în închisorile comuniste. Partea anchetei la Securitate este cea care l-a marcat cel mai mult. El ne-a descris în amănunt metodele folosite de comunişti pentru a-i face chiar şi pe cei nevinovaţi să recunoască faptele inventate de anchetatori. "Aşa ceva nu se poate uita. A fost prin 1961, aveam 18 – 19 ani. M-o băgat în puşcărie nevinovat. Nu mi-o spus nimeni nimic, au venit, m-o luat şi m-o dus la puşcărie. 'Ce-i baiu, ce ai făcut?' 'N-am făcut nimic.' 'Apoi de ce te-o adus?' 'De unde să ştiu io de ce m-o adus?' 'Trebuie să spui dumneata de ce m-ai adus.' 'Hai spune, ai fost în grădină la dumneata, acolo sus pă deal... ce ai făcut acolo?' 'Nu am făcut nimic.' 'Poi spune ce ai făcut.' 'Nu ştiu ce am făcut.' Am fost la şcoală, când m-o luat şi m-o dus la Securitate în Baia Mare, pe Scânteii. M-o întrebat ce cunoştinţe am despre armament? 'Domnule, nu am nicio cunoştinţă.' 'Hai spune, ai fost pârât, ce ai făcut?' 'N-am făcut nimic.' Apoi m-o luat la întrebări. 'Securistu care m-o interogat. Şereş Iosif o fo. Am gândit că poate m-a mai cruţa un pic, nu m-a ancheta, că aveam 19 ani, eram tare tânăr. De unde să ştiu eu ce vor ei să facă... am avut aici prieten, acuma e mort, l-au arestat, când m-au dus la Securitate m-au tot întrebat, 'hai spune cum o fost...' până la urmă o zis: 'îl cunoşti pe Polgar Iosif din Nistru?' O fost cel mai bun prieten. El o fost arestat primul. Pe vremea aceea, o avut ceva pistol şi cineva l-o pârât, unu a lui Pipoş de aici din Tăuţi. M-o întrebat iară ce cunoştinţe am despre armament. I-am spus că nu am nicio cunoştinţă. Anchetatorul o ieşit şi înainte de a ieşi o zis să mă gândesc. Vine înapoi: 'no te-ai gândit? Şi cum o fost, spune cum o fost'. Nu am avut ce să spun. A ieşit şi au intrat două matahale. N-o zis nimic, m-o luat la pumni. Am picat jos, m-o luat de acolo, m-o pus în scaun şi o ieşit afară. Anchetatorul o venit înapoi. Tot am fo 'frecat' la buză, cum m-au lovit. Apoi s-o uitat la mine: 'ce ai păţit?' Am văzut că se face că nu ştie. Am zis că am picat jos şi m-am lovit. 'No, de ce nu grijeşti? Ai grijă că aici se mai întâmplă.' Apoi m-am gândit că avea dreptate, trebuia să ai grijă că acolo nu ştiai când vii şi când ajungi acasă", ne relatează Ivaiszuk.

A cedat psihic

Văzând că nici cu bătaia nu îl pot convinge pe tânăr să recunoască, au recurs la măcinarea sa psihică. În final, acesta a cedat. "Bătăi am mai luat, multe, nu mi-o spus nici de ce mă bat, nici de ce m-au adus. Ultima dată o zis: 'spune drept ce ai vorbit acolo în grădină la dumneata cu Polgar Iosif şi cu Dudaş? Ştiu că aţi mâncat şi nuci.' Apoi eu am început să râd: 'de ce nu aţi spus de la început că aşa îi vorba, că spuneam imediat că am fost cu ei.' Le-am spus că îl ştiam pe Dudaş şi că el dorea să meargă în America, în alte ţări unde trăieşte liber şi să mă duc şi eu cu el. Eu nu aveam pentru ce să mă duc cu el pentru că eu eram sărac, orfan de tată, aveam fraţi mici, mama grijea de noi cu greu, nu am avut pentru ce să mă duc. Că îmi ajungea cât aveam. Pentru discuţia asta m-o luat la Securitate. Pe mine m-o interogat de mai multe ori, noaptea. Ziua, mă scoteau afară, mă duceau iar înăuntru şi mă tot întrebau. Încercau să vadă dacă spun aceeaşi poveste. Zice anchetatorul: 'dă-l dracului, no spune cum o fost atuncea, ai vrut să meri sau n-ai vrut să meri.' 'Domnule, nu am vrut să merg.' După atâta întrebat, m-am ambalat un pic, am dat un pumn în masă: 'scrieţi acolo că am vrut să mă duc şi am terminat discuţia!' 'Ioi ce frumos ai ştiut să spui'. O trecut acolo nu ştiu ce. În ziua aceea o fost ultima bătaie", ne relatează Ivaiszuk. Odată "recunoscută" fapta, bătaia devenea inutilă. Anchetatorii îşi puteau bifa încă o "realizare" în condică. "Apoi, m-o băgat la îngrăşat, că nu trebuia să fiu aşa slab pe când mă duceau la Tribunal. Două săptămâni mi-o dat mâncare multă, nu am ştiut de ce îmi dă atâta. Apoi m-o dus la Tribunal. Acolo l-am văzut pe Dudaş... era bătut rău. La proces, s-o ridicat şi o zis, domnu' judecător, vă rog să mă iertaţi că am fost obraznic, nu am fost bătut. Numa' aşa m-o pus să zic ăştia. Da' o fost bătut pentru că acolo nu puteai sta la Securitate fără să te bată. O făcut proces, la Baia Mare, două zile o ţinut procesul. O venit de la tribunalul Cluj. Şereş o zis că eu am vrut să strâng armele de la Ocolul Silvic şi să le împart la gaşcă. M-o condamnat la 6 ani temniţă grea pentru nedenunţare. După ce m-o condamnat m-o dus la Satu Mare", îşi aminteşte fostul deţinut politic.

Pe mâna "caraliilor"

În Penitenciarul din Satu Mare, Ivaiszuk a stat 4 luni, după care a fost dus la Jilava. O închisoare care i-a rămas în memorie sub forma unui labirint. Atât la propriu, cât şi la figurat. "La Jilava, m-o scos la curăţenie pe coridor. Era în formă de zig-zag. M-o dus caralii la curăţenie apoi m-am uitat înăuntru, într-o celulă, pe vizetă...erau nişte oameni acolo...ferească Dumnezeu!, slabi... cu cămaşă albă pe ei, unul s-a uitat la mine şi s-a speriat. Dacă mă vedea caraliul cela că mă uit, mă abţiguia un pic. Acolo nu m-o mai bătut, dar pe alţii i-am auzit. Afară nu se auzea, dar cine o fost acolo numai auzea: 'tulvai' şi auzeai cum dă. De la Jilava m-o dus în Delta Dunării. Acolo o fost cumva mai bine, adică Doamne feri de binele cela, da' pentru noi o fost mai bine pentru că am scăpat de bătăi. Acolo, cum am fost mai tânăr, eram buiac cu colegii. Ne jucam de-a luptele pe câmp. În două ore, cât era masa, făceam tot felul de figuri, caralii se uitau la noi. Caraliul zicea: măi o oră v-am lăsat să staţi şi aţi stat mai mult. Ceilalţi colegi puşcăriaşi ne-o lăsat să stăm la luptele alea, pentru că în timpul ăla ei s-o hodinit. Apoi s-o băgat la mălai şi o tras tare. La un pichet de lucru eram câte 3-400 de deţinuţi. Aveam dormitoare făcute afară, pe câmp, lângă Dunăre. Acolo, cum stăteam, nu aveam ce ascunde. Ne chema câteodată la corvoadă, venea şi zicea: no cine vre să vie, am nevoie de 4 băieţi. Io m-am prezentat totdeauna, duminica, noaptea, să treaca vremea. Mergeam, acolo era sala mare, magazia plină de şobolani, aranjam să fie pe stive, să nu ajungă şobolanii la mâncare şi apoi luam câte un pătrat de slănină, făceam gaură şi legam pe spate. Când intram în colonie caralii ne controlau, dar nu puneau mâna pe spate. Ştiau că nu puteam fura nimic. Când intram în colonie mă întrebau ceilalţi: de unde ai? 'Am furat de acolo.' 'Da cum nu te-o prins', să tot mirau ei. Dacă mă prindea...bătaie, da' cu aia eram obişnuit", ne spune Iosif Ivaiszuk. El a fost eliberat în 1964, o dată cu decretul emis de Gheorghe Gheorgiu Dej.

Poreclele anchetatorilor

"Când am ieşit, aş fi aşteptat să zică ceva, să îmi propună să semnez cu ei, să le pot spune vreo două... când am venit acasă, primul lucru am vrut să mă duc să mă întâlnesc cu Şereş şi m-am dus acolo, am fost civil. Nu o vrut să îmi spună unde stă. Securiştii i-am botezat noi, că nu ştiam cum îi cheamă... unu era Stalin, că aşa avea mustaţă ca a lui, unu era Moldoveanu, că aşa vorbea, unu era Ochilă, că se tot uita pe vizetă. Nu m-o mai urmărit, da' p-aci, prin Nistru, o mai fost vreo doi – trei turnători." – Iosif Ivaiszuk Articol promovat de stirilocale.ro