arta de a supravieţui

Familiile sărace din Chelinţa îşi duc traiul de pe o zi pe alta. Primarul îşi aduce aminte de ei doar la alegeri

Recent, o fetiţă din sistemul de protecţie a copilului, a murit în Spitalul de Neuro – Psihiatrie din Sighet. O tânără uitată de soartă şi de semeni într-un loc al suferinţei. Familia a abandonat-o de la naştere, mama ei fiind bolnavă psihic. Bunica acesteia, aproape oarbă, şi rămasă văduvă, cu zece copii de crescut, nu a avut altă perspectivă decât să o încredinţeze în grija statului. A trăit doar 22 de ani, având, la rândul ei, probleme de natură psihică. În sărăcia ei, familia acesteia, din Chelinţa, nu a reuşit să o viziteze niciodată. O viaţă nefericită de la început până la sfârşit.

Frig şi ceaţă. Soarele Someşului încă nu risipise bulgării de rouă agăţaţi de ultimele fire de iarbă ce se încăpăţânau să sfideze toamna. Goneam pe drumul de Ulmeni, lăsând în urmă tumultul cotidian urban. Câmpuri îmbrăcate în gri, o bornă vopsită în albastru scorojită de vreme şi pâlcuri de copaci multicolori. Luat de peisaj, nici nu am realizat că am ajuns la intrarea în Ulmeni, când am dat să o iau spre râu, sperând să trec cu bacul, în Chelinţa. Însă, eram prea optimist pentru că Someşul îşi încordase şuvoaiele, trecând dincolo de capacităţile omului de a-l stăvili. Am fost nevoit să fac cale întoarsă, să o iau pe drumul Mireşului. O altfel de lume, mai caldă, mai umană, o natură ce ţi se deschidea în faţă ca o carte ce te invită să o citeşti. Era amiază. Din Remeţi, s-a terminat cu huzurul. Drumul s-a transformat într-un soi de cărare plină de noroi şi nenumărate băltoace. În sfârşit, am ajuns la Someş. La o distanţă de 100 de m. de locul unde fusesem în urmă cu mai bine de o oră, pe malul opus. Trăim în secolul XXI, dar unele locuri ţin să ne demonstreze contrariul. Înainte de a-mi pierde complet speranţa că înţelesesem indicaţiile ghizilor de ocazie pe care îi întâlnisem pe drum, câteva vârfuri de acoperiş cocoţate pe un povârniş mi-au spus că nu eram departe. Însă eu căutam ceva anume. Nu doar Chelinţa. Deşi chiar şi drumul până aici fusese o adevărată aventură.

În "Cartier"

Venisem pentru o familie anume. O mamă cu mai mulţi copii, bătută de soartă de parcă ar fi meritat asta mai mult decât alţii. Bolnavă mintal, cu o mamă aproape oarbă şi părăsită de cei care îi făcuseră cadou cei trei prunci, femeia de aproape 40 de ani stătea tocmai în capătul celălalt al Chelinţei. "Caut numărul două sute şi...", m-am adresat unor agenţi de poliţie ce luau la întrebări doi localnici de culoarea castanei. "Eee, păi asta e mai încolo, în Cartier", mi-au spus. Cartier... Cuvântul continua să-mi sune ciudat în ureche, pe măsură ce înaintam, iar obişnuitele case ale satului românesc se transformau încetul cu încetul în grămezi de "vaioage" de lut ce ţineau loc de adăpost. Chiar pe malul Someşului, pe o potecă încă înverzită, desprinsă din uliţa "Cartierului" – o replică a Hatvanului băimărean – am dat de femeie. Privea în gol, cu un pitic în braţe, în timp ce altul, de câţiva anişori, stătea pe prag, căutând ceva cu linguriţa, într-o cutie de margarină. Mi-a zâmbit scurt şi doar atât. Nici un cuvânt. Purta doliu după fetiţa ei de 22 de aci care îi murise în urmă cu două săptămâni. Acel caz nefericit al fetiţei internate la Sighet, decedată, după explicaţiile celor de la spital, în urma unui anevrism circulator. Nu-şi văzuse copilul niciodată după ce fusese internat în sistemul de protecţie socială. Mai avea doi, în aceeaşi situaţie. Nu arăta tristeţe. Viaţa o învăţase cu greutăţile încă de la naştere. Mama ei, rămasă văduvă şi cu zece copii de crescut, trăia din ajutorul social. 90 de lei pe care şi-i chivernisea câteva zile. Apoi, începea lunga aşteptare până la următorul ajutor.

"Am avut mulţi copii – nouă, zece, aproape"

Familia femeii locuieşte în două grămezi de vaioage ce se doresc a fi case. Fiecare are o singură încăpere de maxim 9 mp, în care convieţuiesc 8 persoane. Eeste greu de imaginat cum ar putea sta 8 inşi într-o astfel de cameră, chiar dacă i-am aşeza în picioare. A ne închipui că acolo locuiesc, dorm, mănâncă şi îşi cresc pruncii este de-a dreptul imposibil. În timp ce câţiva puradei o trag de zadie, cerându-i un bănuţ, bunica fetiţei decedate îmi zugrăveşte un tablou. A avut atâţia copii, că nici nu le mai ştie numărul. Or fi nouă, or fi zece... "Problema asta cu ochii o am de când am fost mică. Nu văd cu unul deloc, iar cu ăsta, aşa, puţin. Io nu îs de aici, am vinit numa' de noră. Am avut mulţi copii. Nici nu mai ştiu. Nouă, zece, aproape. Au mai şi murit din ei. Hai, că vara ne mai descurcăm, dar iarna... cu frigul, cu mânarea. Fata asta a mea o avut trei copii. Toţi făcuţi, aşa, fără să ştim cine e tatăl. O vinit unu', altu', şi-o bătut joc de ea, că aţi văzut în ce stare îi. Şi cu ce să-i creştem? Cu două păturele, o masă şi o sobă, cât avem în căsuţă?" Poate pentru cei care nu trăiesc într-o astfel de lume sună absurd: să batjocoreşti o femeie bolnavă psihic şi să o laşi cu un copil în braţe. Însă pentru "Cartierul" din Chelinţa astfel de lucruri sunt ceva obişnuit. Cei mai mulţi îşi duc viaţa de pe o zi pe alta. Singurul venit este acela al ajutorului social, care depăşeşte cu puţin suta de lei. Totuşi, am avut parte şi de ceva frumos. Copiii sunt desprinşi parcă dintr-o altă lume. Toţi sunt joviali, afectuoşi. Odată intrat în vorbă cu ei nu ai cum să scapi. Nu te lasă până nu le faci câteva poze. M-am întors cu regretul că nu pot să fac mai mult decât să scriu acest reportaj. O fotografie a unei lumi în care sărăcia i-a lăsat uitării pe cei din "Cartierul" Chelinţei.

3 ani de închisoare pentru 7 kg de cartofi

Satul Chelinţa aparţine de Ulmeni, însă oamenii spun că primarul, deşi este de-al locului, nu se implică deloc în ajutarea lor. Din cauza sărăciei şi foamei, mulţi îşi abandonează copiii sau sunt împinşi să încalce legea. Când sunt prinşi, sunt pedepsiţi aspru. Cumnata femeii pe care am vizitat-o mi-a relatat că a fost condamnată la 3 ani închisoare, pentru că a furat 7 kg de cartofi. "Primarul este din Chelinţa, dar nu îi pasă de noi. Niciodată nu o fost aci, să ne aducă măcar o bucată de nailon, să o punem pe casă, să nu ne plouă înăuntru. Şcoală nu mai avem. Au venit mai demult nişte bani, un miliard şi jumătate, să se repare, dar primarul o reparat altă şcoală. Asta s-o dărâmat. Acuma am rămas fără. Mulţi fac puşcărie din cauza mâncării. Merg şi fură, că nu au ce pune în gură. Tot ce avem este 'socialul'. Dar la ce să-ţi ajungă şi ăsta? Că o sticlă de ulei, aici în sat, e 80 de mii. Cine să ne ajute? Cel de sus şi noi, cum putem. De cultivat pământ... unde? De abia avem loc să ne facem o casă. Culegem... poate sărăcia după noi. Da' ce ziceţi dumneavoste că io pântru şepte kile de picioici am făcut puşcărie? Am mărs şi am furat picioici de pă câmp, că nu aveam ce mânca. Şi am stat trei ani la închisoare. Dacă n-am avut altă posibilitate. Doră n-oi muri de foame." O justiţie incredibil de rigidă. Cu cei săraci, bineînţeles. Ciprian DRAGOŞ - Gazeta de Maramureş Promovat de ştirilocale.ro