Valul Marconi a ajuns şi în zonele cele mai sărace ale Băii Mari
Sărăcia extremă în care trăiesc multe familii de băimăreni nu le împiedică pe acestea să facă un efort financiar şi să achiziţioneze o antenă parabolică. Cele mai sărace zone ale oraşului câştigă detaşat concursul locuinţelor cu cele mai multe antene de satelit. Nu au canalizare sau fundaţie la case, pentru a se încălzi folosesc lemn şi cauciuc, iar acoperişul le cade în cap. Cei care stau în locuinţele închiriate de Consiliul Local speră ca municipalitatea să facă renovările de rigoare. Cum asta nu se va întâmpla prea repede, tot ce au de făcut este să aştepte. Cel mai comod pot face asta, în faţa televizorului.
Cei mai mulţi dintre ei se hrănesc din ceea ce aruncă alţii, se încălzesc cu lemne de pe groapa de gunoi şi au curent electric doar prin bunăvoinţa vecinilor. Unii dintre ei lucrează. Prea puţini însă. Familiile cu mulţi copii trăiesc aproape exclusiv din alocaţia acestora. Probabil de săpun şi pastă de dinţi nu au bani niciodată, iar apa o folosesc doar la băut. Aceia care au un acoperiş deasupra capului se roagă să mai reziste până la primăvara viitoare, când îl mai peticesc cu o bucată de linoleum. Fundaţia locuinţei este un amănunt la care au renunţat demult, o atare fortificare a construcţiei răpindu-le, cu siguranţă, sentimentul nomad cu care s-au născut. Cu canalizarea nu-şi bat capul, iar dacă îi întreabă cineva de fosă septică se gândesc că ar fi fost bine să ştie să citească, să poată consulta un dicţionar. Sunt prea săraci să-şi îmbrace copiii cu cămaşă şi pantaloni, preferând doar una din cele două piese de vestimentaţie. Ei sunt cei care se nasc, se luptă să supravieţuiască şi mor în cele mai săraci zone ale Băii Mari. Aproape toţi sunt ţigani, dar nu exclusiv. Însă în toată această sărăcie şi înclinaţie spre mizerie cu greu vei întâlni familii care să nu aibă un televizor, care nu merge cu nimic mai bine decât cu o antenă parabolică. Sau chiar două. Când ai 12 copii în prag, este greu să-i mulţumeşti pe toţi. Că vorbim de colibele de carton de pe Craica, blocurile de pe str. Horea sau Melodiei ori de cocioabele de pe str. Valea Borcutului, toate reprezintă pragul cel mai de jos al vieţii urbei. Prin excelenţă, zonele sărace ale oraşului. O fi mare sărăcia, dar parabolicele au prins de minune în mai toate locuinţele. Poate televizorul a rămas singura sursă de delectare pentru săracii oraşului. Şi ce folos să ai televizor dacă nu poţi savura zecile de programe emise prin satelit?
Cu acoperişul în eter
Craica nu este altceva decât adunătură de cartoane, bucăţi de lemn, cărămizi, bolţari, perdele, bucăţi de nailon, sârmă, prelate, covoare şi alte materiale de soiul ăsta îmbinate în cele mai ciudate moduri pentru a forma locuri de adăpost, că locuinţe e cam mult spus. Însă toată această lume, aflată la câţiva zeci de metri de blocurile oraşului, surprinde prin entuziasmul cu care cei de aici îi întâmpină pe vizitatori. A fost suficient să le facem o poză, că pruncii ni s-au agăţat de braţe. Femeile spală rufele în covată, în soare, iar copiii se joacă pe şinele de cale ferată. Nu se împacă prea bine cu tehnologia şi se uită miraţi la aparatul foto. Însă, peste tot dai de parabolicele care par blide aruncate peste un morman de gunoaie. Cum găsesc resurse să achite abonamentul lunar e greu de înţeles. În extremitatea cealaltă a oraşului, în capătul superior al Văii Borcutului, coloniile de romi împart aceeaşi pasiune cu cei de pe Craica. Oricât de dărăpănată ar fi casa, de o antenă parabolică tot se găseşte loc. Cei de acolo sunt nemulţumiţi de faptul că stau în casele primite de la Primărie, vechi de 100 de ani, însă nimeni nu le consolidează, existând pericolul să se răstoarne. Multe au acoperişul din plăci de catran, pungi de plastic şi linoleum. Înclinate cât să cadă la prima suflare de vânt, însă rezistă. Oamenii se plâng că Gheorghe Fotonea, şeful Spaţiului Locativ, îi caută în fiecare primăvară şi le umple podul cu o tonă de promisiuni. Şi atât. Însă nu toţi stau în case închiriate (dacă vă vine să credeţi, Consiliul Local are neruşinarea să ceară bani după hrubele vechi de un secol), unii şi-au ridicat un cămin al lor. Lemn este destul (pădurea fiind aproape), iar încălzirea peste iarnă ce vine e ca şi asigurată. Mai trebuie o parabolică şi un teveu în faţa căruia să-şi petreacă familia timpul.
Trafic cu carne vie şi curent
Lăsând în urmă cocioabele periferiei şi apropiindu-ne de blocuri, găsim aceeaşi modă. Pe str. Horea, Consiliul Local are două blocuri din care nu au mai rămas decât pereţii şi vreo două obloane. Ele sunt locuite de câteva sute de familii de romi. Aici găseşti copii cu nemiluita. Ba chiar şi de vânzare, după cum ne-au lămurit gazdele. E drept, un comerţ ceva mai rezervat decât pe vremuri, dar încă nu a dispărut. Reţele de gaz nu există, nici nu ar fi utile la ceva, din moment ce o locatară de la parterul unui bloc, ne spune, în timp ce-şi savurează o ţigară pe pervazul folosit drept uscător de covoare, că lemnul şi cauciucul ard cel mai bine. Sutele de găuri înnegrite de fum din dreptul ferestrelor ne-au convins că avea dreptate. Pereţii exteriori sunt atât de negri încât nici nu mai trebuie zugrăviţi multă vreme. Evident, locuinţele nu au parchet. Dacă au avut cândva, el a ars încă de când clădirea a fost "preluată" de noii locatari. Unii nu au sobe, dar ce mai contează, foc se poate face şi în mijlocul camerei. Ideea nu e rea, căldura distribuindu-se egal în toată încăperea. Curentul, pentru că televizoarele trebuie alimentate cu ceva, iar cauciucul şi lemnul nu prea fac faţă, este la raţie. Doar două etaje au instalaţii de curent electric. Numai bine pentru cei care locuiesc aici să pună de un ban deoparte, dând curent şi celorlalţi. Nu costă foarte mult, în jur de 50 de lei abonamentul. Aşa că nimeni nu stă să se mai gândească. Mai trebuie doar câte o parabolică şi gata. Lumea lui Boom şi Digi TV. Cine ar fi crezut că "blidele" respective vor avea atâta succes?
Articol promovat de stirilocale.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu