Nu sunt decât nişte oameni care au fost închişi de comunişti. Nu sunt nici mai răi şi nici mai mari criminali decât noi, cei care nu am simţit niciodată aerul unei celule. Însă au fost stigmatizaţi toată viaţa. Unii s-au luptat cu regimul comunist, însă alţii nici nu au ştiut vreodată pentru ce şi-au petrecut ani frumoşi din viaţă în închisorile terorii roşii. De aceea cred că trebuie să avem o stimă deosebită pentru ei. Sunt cei care au plătit cu libertatea lor pentru a se realiza un deziderat absurd - decimarea intelectualităţii (adică acel segment care ar fi reprezentat un pericol pentru regimul impus de la Moscova). Unii mai trăiesc şi azi şi ne spun povestea lor. Mai jos, puteţi citi relatările unui fost deţinut politic care a supravieţuit detenţiei comuniste.
Lua masa la cantina, alaturi de alti studenti. La o masa vecina, cativa colegi au pomenit de o organizatie anticomunista, ale carei baze tocmai se puneau in randul studentilor clujeni. Acest fapt a fost suficient pentru a o condamna pe studenta la drept, Eva Gligor, la un an si jumatate de inchisoare. Chiar daca nu avusese nicio legatura cu cei implicati in miscarea studenteasca respectiva, ea a fost „asimilata” lotului Rebreanu, alaturi de alti 45 de studenti. Acea nefericita intamplare avea sa-i marcheze intreaga viata.
Era o zi de septembrie, ca şi asta. În 1949. Eram studentă la drept, în Cluj, şi tocmai dădeam un examen de drept penal, în presesiune. După ce am ieşit de la examen, m-am dus într-un parc de pe str. Horea. Stăteam acolo şi repetam. Au venit nişte tipi frumuşei şi... mi-au zis să mă îmbrac. Nici nu am avut timp să-mi iau ciorapi în picioare (şi aveam să regret asta mai târziu, în Securitate, când am suferit cumplit din pricina frigului). M-au dus cu o maşină până pe str. Regală, lângă Grădina Botanică, unde era sediul Securităţii Cluj. Am intrat într-o celulă şi intrată am fost. Nu m-a mai întrebat nimeni nimic. Am petrecut zile întregi într-o aşteptare fără sfârşit. Era o celulă plină de umezeală şi frig. Iar cu timpul m-a apucat frica. Abia după aceea au început anchetele. Au aşteptat până i-au strâns pe toţi cei din presupusul grup format în rândul studenţilor.
Anchetatorii m-au întrebat dacă ştiam ceva despre o anume organizaţie creată în cadrul Universităţii. Le-am spus că auzisem. Singura mea legătură cu acea organizaţie a fost faptul că într-o zi, pe când luam masa la o cantină, am stat la o masă alăturată cu aceea la care mâncau alţi studenţi şi i-am auzit vorbind despre faptul că sunt în echipă aproape completă, că vor finaliza constituirea organizaţiei. Era evident că se puneau bazele unui grup care se opunea Guvernului de la acea vreme. Le-am spus anchetatorilor că am auzit discuţia lor. Iar ei au fost mulţumiţi cu asta. De atunci nini nu m-au mai anchetat. M-au încadrat şi gata. Ştiusem, tăinuisem şi nu îi divulgasem la timp. Asta era logica lor. Nu m-am întâlnit niciodată cu ei şi nu îi cunoşteam, decât pe cei care stătuseră atunci la o masă vecină. Atât.
Ulterior, am aflat că băieţii îşi făcuseră un plan cu organizaţia creată. Voiau să creeze o organizaţie anticomunistă, pentru a se opune instaurării comunismului în ţară. Lider era un student, Liviu Rebreanu (la fel ca şi scriitorul). Aşa ne-au şi încadrat – lotul Rebreanu. Toţi cei 46 din acest grup au fost condamnaţi. Unii au luat chiar până la 20 de ani de închisoare (au fost câţiva care au şi murit în timp ce erau închişi). Nu întâmplător au plătit studenţii de la drept. Comuniştii nu doreau ca în justiţie să ajungă oameni care nu gândesc la fel ca ei şi nu sunt de partea lor. Chiar dacă nu erau vinovaţi. Căci ei nu se gândeau să facă ceva rău, ci, din contră, să oprească un rău.
După trei luni de şedere în arestul Securităţii din Cluj, am fost dusă la Închisoare, înainte de Crăciun, unde am mai stat trei luni, până în martie. Aici, condiţiile erau mizerabile, iar mâncarea foarte slabă. Dimineaţa primeam un terci cald, iar la amiază o tocană. Atât. Într-o celulă stăteam 35 de femei şi dormeam întinse pe duşumea. Însă era atât de strâmt, încât pentru a ne întoarce de pe o parte pe cealaltă, eram nevoită să o facem toate deodată. Cele mai multe dintre ele erau închise pentru că tăinuiau ceva (sau asta presupuneau anchetatorii) despre anumite persoane, ajutaseră cu alimente sau îmbrăcăminte pe cei urmăriţi de Securitate sau găzduiseră pe cineva. În 16 martie, 1950, a avut loc procesul. Tribunalul Militar Cluj, condus de preşedintele Vlasiu, s-a arătat nemilos faţă de studenţi. Şedinţa a fost una la care publicul nu a avut acces, nu îmi explic cum a ajuns tatăl meu în sală. Cred că a fost singurul dintre aparţinătorii celor condamnaţi atunci. Eu am primit un an şi jumătate de închisoare, fiind acuzată de delict contra ordinii sociale.
După proces, am urcat pe un tren de marfă, într-un bou-vagon şi am ajuns la închisoarea din Mislea, aflată pe Valea Prahovei, lângă Băicoi. Era o închisoare mai aerisită, cu ziduri groase şi încăperi mai spaţioase. Zidurile erau atât de înalte încât nu se vedea în exterior decât cerul. De asemenea, aici am suferit de frig, foame şi frică. În fiecare seară auzeam nişte zgomote ciudate. Una dintre gardience, 'coana Mărguţa', ne-a spus că în cealaltă secţie s-au format loturi pentru a fi duse la Canal, iar noapte de noapte, venea o maşină pentru cei care urmau a fi trimişi acolo. De asemenea, nu ştiam când o să fim eliberaţi, pentru că mulţi au mai stat închişi şi după ce le-a expirat pedeapsa." - Eva Gligor
Însă, Eva Gligor a avut şansa de a fi eliberată la împlinirea pedepsei. Ea s-a întors acasă, dar lucrurile nu aveau să fie niciodată la fel. Nu s-a mai putut înscrie la facultate, având în spate stigmatul zilelor de penitenţă. De asemenea, a luptat din greu pentru a primi un loc de muncă. Inclusiv soţul său, medic de profesie, a avut probleme legate de locul de muncă, fiind repartizat la întreprinderea de la... Nistru. După nenumărate încercări, Eva Gligor s-a angajat la Spitalul Judeţean, iar după aproape 15 ani a primit aprobarea de a continua studiile juridice. Amprenta neagră lăsată de zilele petrecute în închisoare s-au resimţit şi asupra ginerelui acesteia. În 1989, el ar fi primit postul de inginer şef al Spitalului, însă nu s-a putut, tocmai din acest motiv. Acum, Eva Gligor are 80 ani, însă memoria tristei tinereţi îi este la fel de vie ca şi când s-ar fi întâmplat ieri.
În loc de concluzie:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu