simţul boitor

Astăzi, Nicolae Boitor a încercat să dea senzaţia că este mai tare decât pare. Că este un director. Că a ajuns pe funcţie după capacităţile intelective şi nu după cele financiare. Că Bogdan Panait este un necunoscut de care nici nu a auzit decât de pe site-ul Autorităţii, de pe vremea când conducea instituţia. Că are muşchii mai umflaţi decât apar la teve. Ei bine, Buddy Boitor, cum îmi place să-l numesc, este un manelist. Un fals interpret de manele administrative. Genul de gudurist care îţi serveşte partitura pateticului interes superior al copilului. Nu mai ştie ziarişti, nu-şi mai aminteşte nume. Parcă a auzit de un caz al fetiţei de 13 ani, dar îl doare la başcheţi, că doar e director. Executiv. Buddy ăsta nu numai că nu are simţul redizoriului, dar şi l-a pierdut şi pe cel elementar. Care are cel puţin o calitate. E bun. Crede că dacă e protejatul lui Dumitru Dumuţa îşi poate permite orice lux. Personal, nu o să-i dau ocazia. Şi nu o să cred în cuvântul lui. Am un motiv să nu o fac. În schimb, îmi voi face timp să urmăresc activitatea acestui jalnic pierde-vară ajuns şăf la cea mai importantă instituţie din judeţ, a cărui nevastă lucrează cu normă întreagă la Şcoala Gârdani şi conduce nitşe case din sistem. Care e mai preocupat de drumuri la Vişeu, în Jetta instituţiei, pe care o conduce fără şofer, alături de. De o madam. Deocamdată o păstrez. Astă seară, la ştiri, în direct, a scos un porumbel mare cât prostia lui. Întrebat de crainică dacă e normal ca fetiţa de numai 7 ani ajunsă la spital în comă alcoolică să rămână în familia inconştienţilor care au crescut-o până acum, Buddy a avut un răspuns care m-a lăsat perplex: DA. E firesc. Aşa trebuie să fie. Buddy, ai decenţa şi recunoaşte că eşti pe dinafară.