Au trecut aproape două mii de ani de la răstignirea lui Iisus Hristos pe cruce, însă amintirea morţii şi învierii Sale sunt vii în conştiinţa creştinilor de pretutindeni. În calendarul tuturor confesiunilor, Sărbătoarea de Paşte reprezintă cel mai important moment al anului. Jertfa Fiului lui Dumnezeu ne aduce pace în inimi şi apropierea de cele sfinte. Lucrarea sa de trei ani şi jumătate, în mijlocul poporului evreu, a avut un sfârşit tragic. Dar tocmai datorită acestuia, oamenii au şansa mântuirii. Primindu-l pe Hristos în inimă, păcătoşii se întorc la Dumnezeu. Aceasta este singura cale prin care ne putem apropia de Cel care ne-a creat. „Căci este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos” (1 Timotei, 2:5)
Misiunea Mântuitorului nu a fost una uşoară. Mereu, liderii religioşi ai iudeilor, au încercat să-l obstrucţioneze în lucrarea Sa. Din punctul lor de vedere, Iisus reprezenta un pericol pentru popor. Chiar ei înşişi îşi simţeau ameninţată poziţia, Mântuitorul adresându-le caracterizări deloc măgulitoare. „Mormintele văruite”, aşa cum i-a numit El pe capii naţiunii lui Israel, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l omorî. Însă nu a fost uşor, pentru că fiul dulgherului din Nazaret era preţuit de popor. Oamenii simpli îi sorbeau predicile, alinându-şi sufletele cu ascultarea acestora. Blândeţea, smerenia, frumuseţea caracterului, purtarea simplă şi vorba înţeleaptă i-au atras simpatia celor care vedeau în el un potenţial rege al evreilor. Unul care, cu dibăcia Sa, i-ar fi scos de sub jugul roman, care apăsa atât de greu peste urmaşii lui Avraam. O naţiune care uitase de mult vremurile prosperităţii din timpul domniei lui Solomon şi faptele de vitejie ale armatelor conduse de David. Iudeii aveau nevoie de cineva care să le apere interesele şi care să le negocieze poziţia înaintea Cezarului. Însă nu pentru asta a venit Iisus. Ar fi fost o misiune mult prea neînsemnată. El a venit nu pentru o eliberare vremelnică de sub asuprirea romană, ci pentru eliberarea din robia păcatului. Şi nu doar a unei naţiuni. Ci a întregii omeniri. Însă, cu toate că erau în aşteptarea unui eliberator, iudeii acelor vremuri l-au respins. Biblia ne spune că: „a venit la ai Săi, dar ai Săi nu l-au primit”. Mai mult, l-au trimis la moarte precum pe un tâlhar, răstignindu-l pe cruce. În acest fel, s-au împlinit mai multe profeţii menţionate în Vechiul Testament, care oferă chiar o serie de detalii privind momentul prinderii, judecării Mântuitorului şi sacrificării sale pe Dealul Golgotei. Şi toate acestea, în urma unui proces nedrept, înscenat de conducătorii clerului din Ierusalim.
La baza crucificării Sale, a stat un proces nedrept, urmat de o condamnare fără suport. Chiar şi pentru acele vremuri, pedeapsa aplicată lui Iisus trebuia acoperită din punct de vedere juridic. Totuşi, atât liderii religioşi ai evreilor, cât şi romanii, au încălcat normele de procedură, pentru a-l găsi vinovat cu orice preţ. La începutul erei creştine, Iudeea era o provincie romană, evreii fiind supuşi unui regim de asuprire severă. Aceasta era condusă de un procurator, numit direct de Cezar, care avea puterea administrativă, militară şi juridică deplină. Provincia, una în care romanii avea mereu de furcă din cauza numeroaselor revolte populare, tolera şi instituţii contrare dreptului roman. Conducerea de la Roma a acceptat acest compromis, recunoscută fiind îndârjirea cu care popoarele orientale luptau pentru apărarea dreptului la libertate.
Spre deosebire de romani, evreii aveau un cu totul alt sistem juridic. Fiind un stat teocratic, în Israel jurisdicţia era apanajul clerului, iar procesele erau judecate în numele lui Dumnezeu. Infracţiunile de ordin religios erau soluţionate în Sanhedrin, un soi de tribunal suprem al vremii, compus din 71 de preoţi şi cărturari, condus de marele preot. Hotărârile acestuia trebuiau confirmate de procuratorul roman. Marele Sanhedrin judeca procesele de idolatrie, de profeţie mincinoasă, blasfemie etc. Legea dată prin Moise, la Muntele Sinai, pedepsea blasfemia sau hulirea numelui lui Dumnezeu, cu moartea. Proba se făcea prin depoziţiile a cel puţin doi martori, iar declaraţia învinuitului nu era suficientă. Procesele se terminau în ziua în care începeau, iar condamnarea se pronunţa în ziua următoare. De cealaltă parte, dreptul roman avea o procedură diferită. Principala probă era mărturisirea. În acest caz, se renunţa la argumentele martorilor. Cele mai grave infracţiuni erau cele îndreptate împotriva conducerii Imperiului şi se sancţionau cu pedeapsa capitală. În provincia Iudeea, Procuratorul avea independenţă completă cu privire la sancţiunea condamnatului şi putea aproba sau respinge hotărârea Sinedriului.
Niciuna dintre cele două mari grupări religioasele din societatea iudaică a vremii nu au privit cu ochi buni misiunea lui Iisus din Nazaret. Fariseii au fost acuzaţi de Mântuitor că pun litera legii mai presus decât spiritul acesteia, iar saducheii, aristocraţi severi şi cruzi, au fost criticaţi pentru faptul că erau mai degrabă interesaţi de obţinerea unor venituri de pe urma afacerilor prospere desfăşurate din jurul templului. În timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii sale, Iisus a fost supus unor atacuri verbale şi întrebări viclene venite din partea reprezentanţilor clerului. Este celebru răspunsul dat acestora la întrebarea privind birul pe care evreii îl datorau Romei: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. O replică la care cu siguranţă nu se aşteptau. Ei sperau că Iisus va da un răspuns fără echivoc. Menţionarea doar a Cezarului, le-ar fi oferit iudeilor şansa să-l acuze de nerespectarea legii mozaice, iar refuzul plătirii birului către Imperiu, i-ar fi atras încălcarea legii romane. Fiul lui Dumnezeu, însă, le-a oferit o lecţie. De aceea, nu e de mirare că răspunsuri precum acestea dăinuie peste generaţii. Iritaţi de răspunsurile Sale, preoţii au încercat să-l prindă pentru a-i înscena un proces. Prilejul favorabil s-a ivit în noaptea de 14 nisan (prima lună evreiască), în grădina Ghetsimani, când Iuda şi-a trădat Învăţătorul prin celebrul sărut. Alături de apostolii Săi, Iisus a luat parte la ultima Sărbătoare a Paştelor. Pesahul, reprezenta pentru evrei cel mai de seamă eveniment al anului, care le reamintea de momentul eliberării lor din robia egipteană. După consumarea mielului, a azimilor, a ierburilor amare şi a rodului viţei, Mântuitorul, însoţit de trei dintre ucenici, Petru, Iacov şi Ioan, s-a îndreptat spre celebra grădină de măslini, situată de cealaltă parte a pârâului Chedron, un loc unde Iisus obişnuia să se retragă, pentru rugăciune. Cu toate că nu era înarmat, peste el au tăbărât mai mulţi ostaşi trimişi de preoţii cei mai de seamă, cărturari şi bătrâni. Nu a fost chip să le opună rezistenţă. Şi nici nu intenţiona acest lucru. Ştia că sosise ceasul pentru sacrificiul suprem.
După arestarea Sa, Iisus a fost dus în faţa fostului mare preot, Ana, instigatorul mişcării de prindere a Mântuitorului. A urmat episodul înfăţişării înaintea Sinedriului întrunit noaptea, în casa marelui preot Caiafa. Un personaj foarte puternic, ale cărui hotărâri respectau voinţa socrului său, Ana. Numărul participanţilor nu este cunoscut, însă, cel mai probabil, acesta a fost mai mare de 23 (minimul cerut de normele de procedură). Din Sinedriu au lipsit nume precum Nicodim sau Iosif din Arimateea, care l-ar fi susţinut pe Iisus. Contrar regulilor, procesul a început cu ascultarea martorilor acuzării, apropiaţi ai lui Caiafa - „Sinedriul căuta martor mincinos împotriva lui Iisus, ca să-l omoare” (Matei 26, 59). Singura lor acuză a fost aceea că l-au auzit pe Mesia spunând că ar putea ridica templul în trei zile. Ceea ce nu era suficient de grav. Încălcând procedura de ascultare a martorilor apărării (care nu erau de faţă şi nici nu ar fi fost primiţi), Caiafa a recurs la o acuzaţie directă adusă Mântuitorului: „Te jur pe Dumnezeu cel viu, să ne spui de eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 26, 23). Prin lipsa sa de obiectivitate, Caiafa a încălcat elementarul principiu al prezumţiei de nevinovăţie. La răspunsul afirmativ dat de Iisus, Caiafa a recurs la sfâşierea veşmintelor pieptului, gest specific celui care auzea de moartea unei rude sau a unei blasfemii. Teatral, Caiafa a impresionat membrii Sinedriului, a căror sentinţă nu putea fi decât condamnarea la moarte, pentru „hula lui Dumnezeu”.
După un proces a cărui sentinţă se ştia înainte, cu Sanhedrinul convocat în toiul nopţii, fără respectarea procedurii penale, Caiafa nu îl putea executa pe Mesia decât cu acceptul procuratorului Pilat din Pont. Ştiind că blasfemia nu era incriminată de legea romană, clerul a recurs la un alt şiretlic. L-au acuzat fără dovadă pe Iisus înaintea lui Pilat de: răzvrătirea poporului, încurajarea evreilor la neplata birului faţă de Cezar şi autointitularea Sa ca Hristos, Împăratul Iudeilor. Ultima acuzaţie era şi cea mai aspru pedepsită, din punctul de vedere al Imperiului. Caiafa ştia că uzurparea titlului de Împărat era în lumea romană cea mai gravă crimă politică, pedepsită cu moartea. Însă, după interogatoriul lui Iisus înaintea lui Pilat, procuratorul a dat un răspuns decepţionant pentru oamenii lui Caiafa: „Eu nu-i găsesc nici o vină”, completând că Irod, tetrarhul Galileei, este cel în măsură să-l judece. Viclean şi calculat, Irod şi-a dat seama imediat de nevinovăţia Mântuitorului şi de eventualele efecte pe care le-ar cauza cu uciderea Sa, refuzând să dea un verdict. La fel ca şi Pilat, el a nu a dorit să verse sânge nevinovat doar de dragul solicitării cărturarilor şi fariseilor. Dezamăgiţi că Irod, un evreu din acelaşi neam cu membrii Sinedriului, nu a recurs la condamnarea lui Iisus, oamenii lui Caiafa au revenit la Pilat. Realizând că era prins între a face o nedreptate şi a se confrunta cu o revoltă populară iniţiată de preoţii iudei, procuratorul roman a propus pedeapsa bătăii, în speranţa că va linişti mulţimea adunată de preoţi înaintea pretoriului său. După cele 39 de lovituri care i-au slăbit mult puterile trupeşti ale lui Iisus, preoţii tot nu au fost satisfăcuţi, solicitând răstignirea Sa.
Uitând că are tot dreptul în a lua singur decizia, Pilat a recurs la o ultimă încercare, propunând poporului să aleagă între eliberarea lui Iisus şi Baraba, un criminal evreu. A fost ales Baraba, moment în care preoţii evrei l-au şantajat pe Pilat că dacă nu-l va condamna pe Iisus, îl vor acuza înaintea lui Cezar. Pilat a cedat şi a admis răstignirea lui Iisus, după celebrul gest al spălării mâinilor. În acest fel s-a încălcat legea romană, care stipula că dovezile principale erau mărturisirea şi depoziţiile martorilor. Ori acestea au lipsit cu desăvârşire. „Ibnis in crucem!” (Răstigniţi-L!) au fost cuvintele lui Pilat, cele care-au pecetluit condamnarea plănuită de capii religioşi evrei. Nu este deloc întâmplător faptul că Iisus a murit tocmai în ziua şi la ora când evreii înjunghiau mielul pascal. În acest fel, Mântuitorul a devenit „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29).
Cărţile Vechiului Testament cuprind indicaţii precise referitoare la trădarea, prinderea, judecarea nedreaptă şi răstignirea Sa. Profeţiile respective nu au fost înţelese la momentul scrierii lor, dar ele au devenit limpezi după împlinirea acestora. Iuda a avut un târg cu preoţii iudei. El urma să primească 30 de arginţi pentru trădarea Învăţătorului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ulterior, însă, Iuda Iscarioteanul, cuprins de regrete, a înapoiat banii clerului iudeu. Acesta nu a dorit să accepte banii, gândind că arginţii au reprezentat preţul uciderii unui om, aşa că au cumpărat o bucată de teren, numită Ţarina Olarului, unde au fost îngropaţi străinii. Faptul acesta a fost anticipat de profetul Zaharia: „Şi mi-au cântărit simbria mea – 30 de arginţi. Atunci, a grăit Domnul către mine: aruncă-l olarului preţul acela scump cu care eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei 30 de arginţi şi i-am aruncat în visteria templului Domnului, pentru olar”. (Zaharia, 11:11-13) Împăratul David, în psalmii săi, ne aminteşte de martorii acuzării. „Nu mă lăsa la bunul plac al potrivnicilor mei. Căci împotriva mea se ridică nişte martori mincinoşi şi nişte oameni care nu suflă decât asuprire”. (Psalmul 109, 12) Acelaşi David ne-a oferit detalii privind moartea pe cruce a Mântuitorului. Parcurgând anumite pasaje, parcă revedem filmul crucificării lui Iisus şi batjocura la care a fost supus din partea celor ce au asistat la moartea Sa. „Am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor. Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-L iubeşte! Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele. Toate oasele aş putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc şi mă privesc. Îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea”. (Psalmul 22) „Ei îmi pun fiere în mâncare şi când mi-e sete îmi dau să beau oţet.” (Psalmul 69.21) O înşiruire impresionantă de amănunte, confirmate ulterior în descrierile prezente în Evanghelii. Inclusiv acelea referitoare la faptul că niciunul dintre oasele lui Iisus nu a fost zdrobit. În general, decesul celor crucificaţi survenea în urma asfixierii, pe fondul atârnării sub greutatea corpului. Însă, nu întotdeauna cei răstigniţi decedau uşor. Unii parcurgeau o stare de comă profundă. Pentru scurtarea suferinţelor, li se zdrobeau picioarele. Totuşi, cu Iisus nu a fost cazul. Soldaţii romani l-au străpuns cu o suliţă, iar din corp a ţâşnit sânge şi apă. Era dovada faptului că Iisus decedase. Astfel, oasele i-au rămas neatinse. Episodul este amintit şi de profetul Zaharia: „îşi vor întoarce privirile spre mine, pe care l-au străpuns”. (Zaharia 12, 10)
Însă textul cel mai impresionant se regăseşte în capitolul 53 al cărţii prorocului Isaia. El descrie caracterul blând al Mântuitorului, pe care îl aseamănă cu un miel, precum şi sacrificiul suprem al acestuia, întocmai cum o oaie este dusă la tăiere. „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.”
În faţa unei asemenea profeţii, cuvintele sunt de prisos. Până şi cititorul neavizat poate constata multele indicii care duc spre Mântuitor. Impresionantul Său gest, al sacrificiului suprem pentru om, dăinuie peste veacuri. Rămâne doar ca noi să ne deschidem inimile pentru a-L primi ca Răscumpărător al nostru. Fie ca Dumnezeu să ne dea gândul cel bun în această privinţă. Un Paşte Fericit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu