Învingător în lupta cu regimul comunist

Condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru constituirea unei organizaţii revoluţionare paramilitare

Andrei Crişan s-a născut în 1949, la Vetiş, o comună din judeţul Satu Mare. Povestea sa nu ar avea nimic spectaculos dacă în timpul regimului comunist, la numai 18 ani, nu ar fi fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A fost acuzat de înfiinţarea unei organizaţii revoluţionare paramilitare. Cei 6 ani şi jumătate de detenţie în închisorile domuniste i-au marcat întreaga viaţă.

A cunoscut ororile regimului comunist încă din timpul studenţiei. Împreună cu un fost coleg de liceu, Constantin Holban, a redactat cu scris de mână mai multe manifeste cu mesaje îndreptate împotriva regimului condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Ele conţineau diferite lozinci mobilizatoare de genul: "Jos comunismul!", "Vrem libertate, democraţie şi o viaţă demnă!", "Jos cu Gheorghe Gheorghiu Dej!", "Afară cu ruşii din ţară!" "Jos cu tirania comunistă!" Acestea au fost amplasate pe zidurile clădirilor din Baia Mare. De aici şi până la condamnare nu a mai fost decât un pas. "Am fost arestat pe 31 martie, 1958, fără mandat, de către Securitatea din Baia Mare. Atunci eram student la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, din Cluj. În timp ce aşteptam să intru la un examen de drept penal, am fost chemat la decanat, unde m-a întâmpinat un tovarăş ofiţer de securitate, care s-a recomandat a fi de la Miliţia din Baia Mare. În ziua următoare, am ajuns în arestul Securităţii din Baia Mare. De atunci a început calvarul. În celulă existau două paturi şi o măsuţă, toate din beton. De ficare dată când eram scoşi pentru anchete şi necesităţi fiziologice, ni se puneau nişte ochelari din tablă cu cauciuc, pentru a nu vedea nimic. Timp de patru luni, am fost anchetat de lt-ul major Nicolae Arghira. Pentru a mă intimida, m-au purtat printr-o cameră specială unde se aflau tot felul de unelte folosite la tortură. Însă, eu mi-am dat seama de la început că ei ajunseseră în posesia manifestelor şi că stătuseră de vorbă cu colegul meu. Aşa că nu aveam ce să ascund şi am recunoscut tot. Însă aproape toată ancheta s-a canalizat pe tema unei organizaţii subversive inexistente. Pe partea de jos a manifestelor am pus sigla unei organizaţii imaginare, OSI (Organizaţia Secretă Iulia). Evident, a fost vorba de un teribilism adolescentin şi voiam doar să alertăm autorităţile. Anchetatorul a insistat pe asta pentru a ni se putea aplica o pedeapsă cât mai mare. Era nevoie de o condamnare care să bage groaza în oameni. De fapt, eu nu am fost pedepsit pentru ce am făcut, ci pentru ceva fictiv", ne spune fostul deţinut.

Coşmarul Gherlei

A urmat trimiterea sa în judecată şi procesul de la Satu Mare, unde cei doi au apărut înaintea Tribunalului Militar Cluj (un proces în Baia Mare ar fi putut isca scandal). Au fost mai multe capete de acuzare: redactarea unor manifeste cu caracter revoluţionar şi răspândirea acestora; constituirea unei organizaţii contra-revoluţionare paramilitare, cu scopul de a răsturna prin violenţă regimul democrat popular din România. Teribilă organizaţie, compusă din doi adolescenţi! Însă pedeapsa a fost pe măsură: 20 de ani muncă silnică, 8 ani de interzicere a unor drepturi şi confiscarea totală a averii. La numai 18 ani. A urmat lunga perioadă de chinuri în închisorile comuniste. "În primele luni, am stat în Penitenciarul din Satu Mare. Condiţiile erau mizerabile. Stăteam 8 într-o celulă de 3x2,5 m, cu un butoi pe post de tinetă. Era o putoare de nedescris. Mâncarea era foarte slabă, la limita supravieţuirii. Terci din mălai, arpacaş. În decembrie, legaţi în lanţuri, am fost trimişi la Gherla. Aici, cuvântul de ordine era bătaia. În celule de 20 – 40 de persoane, tăbărau gardienii şi pentru orice fleac erai bătut fără milă. Mâncarea era la fel de slabă, precum la Satu Mare. Cafea din coji negre de pâine, arpacaş, intestine de porc şi vită, fiertură din burtă de vită (ce mirosea a fecale, nefiind curăţată), varză acră. Uneori, abaterile atrăgeau câteva zile la izolator. Aici, timp de mai multe zile primeai numai apă fiartă cu sare. La ferestre au fost montate coşuri mari de lemn care împiedicau lumina şi aerul să pătrundă în celule. Din cauza ăstora era să ne sufocăm. Ne duceam cu toţii la fereastră să avem aer", îşi aminteşte Crişan.

Muncă fără hrană

După episodul Gherla, a urmat o perioadă de câţiva ani în Balta Mare a Brăilei, în colonile din Stoeneşti, Salcia şi Grădina. Aici, un regim la fel de inuman. Cazare în saivane de oi, mâncare oribilă, un volum imens de muncă şi bătăi în tălpi şi fese pentru normele neîndeplinite. Se lucra intens la îndiguiri pentru protejarea culturilor agricole, descărcări şi încărcări de şlepuri, desecări (săpat canale uriaşe pentru depozitarea apelor) unde se muncea fără protecţie, întreţinerea şi recoltarea culturilor agricole. "Marea problemă a constituit-o lipsa de hrană. Pentru a supravieţui mâncam mazăre crudă, coajă de copac (salcie), frunze tocate cu sare, rădăcini sau chiar sămânţă de mătură (!!). Apa era adusă din Dunăre. Avea o culoare galbenă. Din cauza ei am fost internat cu febră tifoidă", Andrei Crişan. Ultimul an de detenţie l-a petrecut la Gherla, unde a lucrat în fabrica de mobilă, calificându-se ca tâmplar. În iulie, 1964, a fost eliberat, prin decret al Consiliului Superior de Stat, după 6 ani şi 4 luni de detenţie. După eliberare, a terminat facultatea de Filologie, Babeş – Bolyai, Cluj şi a predat limba română în şcoli din Chechiş (Dumbrăviţa) şi Baia Mare. A fost în permanenţă hărţuit de comunişti, întreaga sa viaţă stând sub semnul condamnării.

Ucigaşul Goiciu

Cel mai dur personaj întâlnit de Andrei Crişan în cei 6 ani de periplu prin închisorile comuniste a fost directorul Penitenciarului Gherla, un tip pe nume Petre Goiciu, de origine bulgară. El este şi astăzi renumit pentru ura cu care îi trata pe deţinuţii ajunşi în penitenciarul pe care îl conducea. Crişan ni l-a descris ca fiind un alcoolic sadic care îi întâmpina pe noii veniţi cu înfiorătoarea avertizare: "La Gherla zboară sângele pe pereţi!". Din nefericire, avea dreptate. El însuşi era cel care dădea tonul. I-a ucis în bătaie pe mulţi deţinuţi şi îi încuraja pe gardieni să facă la fel. Deţinuţilor li se adresa cu titlul de bandiţi şi fascişti. Se pare că după 1990 a fost ucis de fostele sale victime.

In memoriam

Constantin Holban, cel împreună cu care Crişan a redactat acele manifeste, a suferit cumplite bătăi, schingiuiri şi ameninţări (cu suferinţe asupra familiei şi propriei persoane) în timpul anchetei de la Baia Mare. Fiind o fire mai sensibilă, el s-a ales cu traume psihice ce l-au dus la nebunie. Ca şi Crişan, a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la muncă silnică, urmând traseul colegului său, însă fără a fi capabil să muncească. În repetate rânduri, a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de colegii de suferinţă. După eliberare, a mai trăit câţiva ani, fiind îngrijit cu mare devotament de mama sa.

Ciprian DRAGOŞ - GAZETA de Maramureş