Interesul legat de organizarea Sărbătorii Castanelor din Baia Mare naşte dispute politice locale

Scenariul punerii în scenă

Consilierii locali PSD îşi acuză colegii de faptul că ar fi "aranjat" încredinţarea unor servicii în cadrul organizării Sărbătorii Castanelor, fără a respecta condiţiile legale. Dacă în anii trecuţi, serviciile de organizare a scenei au fost contractate cu Ansamblul Transilvania în urma unei selecţii de oferte, anul acesta, s-a preferat calea încredinţării directe. Totul a fost bine ticluit de cei care au un interes în această zonă. Aceiaşi consilieri, care au propus în comisii varianta selecţiei de oferte, au votat în plenul şedinţei de Consiliu Local tocmai contrariul – încredinţarea directă. Interesul era ca scena să fie asigurată de firma soţului Iulianei Dăncuş, cea care conduce Ansamblul Transilvania. Săptămâna trecută, mai mulţi consilieri locali PSD s-au arătat nemulţumiţi de modul în care autorităţile locale au gestionat o parte din problemele legate de organizarea Sărbătorii Castanelor din acest an. Mai precis, s-au ridicat semne de întrebare privind serviciile legate de asigurarea scenei (cu tot ce include aceasta: spectacole, formaţii muzicale, sonorizare, lumini, pază etc). Contrar anilor trecuţi, în care s-au organizat licitaţii pentru încheierea unui contract legat de scena de spectacole, în acest an, consilierii locali au decis (în marea lor majoritate) că nu mai este nevoie de aşa ceva şi se va trece la atribuirea directă. Astfel că Ansamblul Transilvania va organiza partea legată de scenă şi spectacole. Problema este că Ansamblul Transilvania nu dispune de o scenă proprie şi va apela la serviciile unei firme pentru a putea onora contractul. Se cunoaşte şi firma respectivă. Ea aparţine soţului Iulianei Dăncuş, directorul ansamblului. O afacere în familie care s-a dovedit până acum destul de profitabilă. În aceste condiţii, consilierii locali PSD au anunţat oficial că vor sesiza Prefectura de încălcarea legii (ei apreciind că nu a fost respectată ordonanţa privind achiziţiile publice), iar în cazul în care nu se vor lua măsuri, se va trece la atacarea în contencios administrativ a hotărârii de CL prin care se aprobă înredinţarea directă a acestor servicii către Ansamblul Transilvania. Una la comisie, alta în plen Toată povestea legată de scena Sărbătorii Castenelor a început în urmă cu câteva luni. Toate chestiunile legate de organizarea Sărbătorii fac obiectul analizei unei comisii special desemnate în acest scop. Preşedintele comisiei este viceprimarul Ovidiu Ştefan, secondat de patru consilieri locali. Iniţial, comisia respectivă a venit cu un proiect de hotărâre, în care propune, la fel ca şi în anii anteriori, folosirea sistemului de cerere de oferte, pe baza unor invitaţii, urmând să se aleagă oferta cea mai avantajoasă. Însă, în raportul care stă la baza acelui proiect, se aminteşte un articol din ordonanţa privind contractele de achiziţie publică, conform căruia, în astfel de cazuri, nu este necesară o procedură similară unei licitaţii. Această portiţă a fost speculată mai târziu. În cadrul comisiei de cultură a CL, consilierul Alexandru Şimori, care este membru şi în comisia pentru organizarea Sărbătorii Castanelor, a venit cu ideea de a atribui direct aceste servicii către Ansamblul Transilvania. Ulterior, el a venit cu propunerea şi în plen, iar colegii săi au votat-o în majoritate, excepţie făcând un consilier liberal şi trei social – democraţi. Culmea este că ea a fost votată şi de cei care fac parte din comisia de organizare a Sărbători Castanelor, care au propus altceva în proiectul de hotărâre (şi anume, procedura selecţiei de oferte). Însă interesul a fost prea mare. Probabil firma familiei Dăncuş a "pedalat" puternic pe ultima sută de metri şi a obţinut lozul câştigător. Toată această mascaradă arată modul în care sunt "lucrate" anumite proiecte şi interesele care gravitează în jurul lor. Putem admite argumentul legal al unei încredinţări directe (dacă se va dovedi asta), însă nu putem tolera încălcarea normelor de moralitate şi sfidarea oricăror alte reguli atunci când vine vorba de banul public şi modul eficient în care acesta trebuie cheltuit. La fel cum în anii trecuţi s-a procedat la varianta selecţiei de oferte, şi în acest an, normal ar fi fost să se procedeze la fel. "N-aş recunoaşte-o pe domana Dăncuş" "În cadrul comisiei s-a pus problema organizării părţii culturale a Sărbătorii Castenelor. Am întocmit un proiect de hotărâre prin care am propus o procedură prin care putea participa orice firmă de profil. Eu am întrebat dacă legea interzice atribuirea acestui serviciu unei firme anume. Mi s-a spus că pentru serviciile culturale, se poate trece la încredinţare directă. Atunci am propus Ansamblul Transilvania. Am vrut o firmă băimăreană. Banii rămân aici şi poate fi verificat mai uşor modul în care s-au cheltuit. A fost doar o propunere, în plenul şedinţei de CL. Dacă nu ar fi fost agreată de colegi, atunci nu ar fi votat-o. Se tot vorbeşte de o legătură cu doamna Dâncuş, dar eu nici nu aş recunoaşte-o dacă aş vedea-o pe stradă", a comentat Alexandru Şimori.

Ciprian DRAGOŞ

cod roşu pentru caniculă

Marţi, 24 iulie, s-a atins maxima termică înregistrată în România - 44 de grade. Temperatura atinsă la Calafat reprezintă cea mai mare valoare atinsă şi înregistrată vreodată la staţiile meteo. Vechiul record, de 43,5 grade Celsius, data din 2000 şi fusese surprins la Giurgiu. În alte regiuni din ţară, temperaturile au depăşit frecvent 41 de grade. Ziua de marţi a fost prima din istorie când pe teritoriul României s-a instituit codul roşu pentru caniculă, după ce în urmă cu trei luni, mai existase un cod roşu pentru inundaţii. Pentru mai multe detalii despre evoluţia vremii, puteţi consulta pagina Mediafax.

Învingător în lupta cu regimul comunist

Condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru constituirea unei organizaţii revoluţionare paramilitare

Andrei Crişan s-a născut în 1949, la Vetiş, o comună din judeţul Satu Mare. Povestea sa nu ar avea nimic spectaculos dacă în timpul regimului comunist, la numai 18 ani, nu ar fi fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A fost acuzat de înfiinţarea unei organizaţii revoluţionare paramilitare. Cei 6 ani şi jumătate de detenţie în închisorile domuniste i-au marcat întreaga viaţă.

A cunoscut ororile regimului comunist încă din timpul studenţiei. Împreună cu un fost coleg de liceu, Constantin Holban, a redactat cu scris de mână mai multe manifeste cu mesaje îndreptate împotriva regimului condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Ele conţineau diferite lozinci mobilizatoare de genul: "Jos comunismul!", "Vrem libertate, democraţie şi o viaţă demnă!", "Jos cu Gheorghe Gheorghiu Dej!", "Afară cu ruşii din ţară!" "Jos cu tirania comunistă!" Acestea au fost amplasate pe zidurile clădirilor din Baia Mare. De aici şi până la condamnare nu a mai fost decât un pas. "Am fost arestat pe 31 martie, 1958, fără mandat, de către Securitatea din Baia Mare. Atunci eram student la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, din Cluj. În timp ce aşteptam să intru la un examen de drept penal, am fost chemat la decanat, unde m-a întâmpinat un tovarăş ofiţer de securitate, care s-a recomandat a fi de la Miliţia din Baia Mare. În ziua următoare, am ajuns în arestul Securităţii din Baia Mare. De atunci a început calvarul. În celulă existau două paturi şi o măsuţă, toate din beton. De ficare dată când eram scoşi pentru anchete şi necesităţi fiziologice, ni se puneau nişte ochelari din tablă cu cauciuc, pentru a nu vedea nimic. Timp de patru luni, am fost anchetat de lt-ul major Nicolae Arghira. Pentru a mă intimida, m-au purtat printr-o cameră specială unde se aflau tot felul de unelte folosite la tortură. Însă, eu mi-am dat seama de la început că ei ajunseseră în posesia manifestelor şi că stătuseră de vorbă cu colegul meu. Aşa că nu aveam ce să ascund şi am recunoscut tot. Însă aproape toată ancheta s-a canalizat pe tema unei organizaţii subversive inexistente. Pe partea de jos a manifestelor am pus sigla unei organizaţii imaginare, OSI (Organizaţia Secretă Iulia). Evident, a fost vorba de un teribilism adolescentin şi voiam doar să alertăm autorităţile. Anchetatorul a insistat pe asta pentru a ni se putea aplica o pedeapsă cât mai mare. Era nevoie de o condamnare care să bage groaza în oameni. De fapt, eu nu am fost pedepsit pentru ce am făcut, ci pentru ceva fictiv", ne spune fostul deţinut.

Coşmarul Gherlei

A urmat trimiterea sa în judecată şi procesul de la Satu Mare, unde cei doi au apărut înaintea Tribunalului Militar Cluj (un proces în Baia Mare ar fi putut isca scandal). Au fost mai multe capete de acuzare: redactarea unor manifeste cu caracter revoluţionar şi răspândirea acestora; constituirea unei organizaţii contra-revoluţionare paramilitare, cu scopul de a răsturna prin violenţă regimul democrat popular din România. Teribilă organizaţie, compusă din doi adolescenţi! Însă pedeapsa a fost pe măsură: 20 de ani muncă silnică, 8 ani de interzicere a unor drepturi şi confiscarea totală a averii. La numai 18 ani. A urmat lunga perioadă de chinuri în închisorile comuniste. "În primele luni, am stat în Penitenciarul din Satu Mare. Condiţiile erau mizerabile. Stăteam 8 într-o celulă de 3x2,5 m, cu un butoi pe post de tinetă. Era o putoare de nedescris. Mâncarea era foarte slabă, la limita supravieţuirii. Terci din mălai, arpacaş. În decembrie, legaţi în lanţuri, am fost trimişi la Gherla. Aici, cuvântul de ordine era bătaia. În celule de 20 – 40 de persoane, tăbărau gardienii şi pentru orice fleac erai bătut fără milă. Mâncarea era la fel de slabă, precum la Satu Mare. Cafea din coji negre de pâine, arpacaş, intestine de porc şi vită, fiertură din burtă de vită (ce mirosea a fecale, nefiind curăţată), varză acră. Uneori, abaterile atrăgeau câteva zile la izolator. Aici, timp de mai multe zile primeai numai apă fiartă cu sare. La ferestre au fost montate coşuri mari de lemn care împiedicau lumina şi aerul să pătrundă în celule. Din cauza ăstora era să ne sufocăm. Ne duceam cu toţii la fereastră să avem aer", îşi aminteşte Crişan.

Muncă fără hrană

După episodul Gherla, a urmat o perioadă de câţiva ani în Balta Mare a Brăilei, în colonile din Stoeneşti, Salcia şi Grădina. Aici, un regim la fel de inuman. Cazare în saivane de oi, mâncare oribilă, un volum imens de muncă şi bătăi în tălpi şi fese pentru normele neîndeplinite. Se lucra intens la îndiguiri pentru protejarea culturilor agricole, descărcări şi încărcări de şlepuri, desecări (săpat canale uriaşe pentru depozitarea apelor) unde se muncea fără protecţie, întreţinerea şi recoltarea culturilor agricole. "Marea problemă a constituit-o lipsa de hrană. Pentru a supravieţui mâncam mazăre crudă, coajă de copac (salcie), frunze tocate cu sare, rădăcini sau chiar sămânţă de mătură (!!). Apa era adusă din Dunăre. Avea o culoare galbenă. Din cauza ei am fost internat cu febră tifoidă", Andrei Crişan. Ultimul an de detenţie l-a petrecut la Gherla, unde a lucrat în fabrica de mobilă, calificându-se ca tâmplar. În iulie, 1964, a fost eliberat, prin decret al Consiliului Superior de Stat, după 6 ani şi 4 luni de detenţie. După eliberare, a terminat facultatea de Filologie, Babeş – Bolyai, Cluj şi a predat limba română în şcoli din Chechiş (Dumbrăviţa) şi Baia Mare. A fost în permanenţă hărţuit de comunişti, întreaga sa viaţă stând sub semnul condamnării.

Ucigaşul Goiciu

Cel mai dur personaj întâlnit de Andrei Crişan în cei 6 ani de periplu prin închisorile comuniste a fost directorul Penitenciarului Gherla, un tip pe nume Petre Goiciu, de origine bulgară. El este şi astăzi renumit pentru ura cu care îi trata pe deţinuţii ajunşi în penitenciarul pe care îl conducea. Crişan ni l-a descris ca fiind un alcoolic sadic care îi întâmpina pe noii veniţi cu înfiorătoarea avertizare: "La Gherla zboară sângele pe pereţi!". Din nefericire, avea dreptate. El însuşi era cel care dădea tonul. I-a ucis în bătaie pe mulţi deţinuţi şi îi încuraja pe gardieni să facă la fel. Deţinuţilor li se adresa cu titlul de bandiţi şi fascişti. Se pare că după 1990 a fost ucis de fostele sale victime.

In memoriam

Constantin Holban, cel împreună cu care Crişan a redactat acele manifeste, a suferit cumplite bătăi, schingiuiri şi ameninţări (cu suferinţe asupra familiei şi propriei persoane) în timpul anchetei de la Baia Mare. Fiind o fire mai sensibilă, el s-a ales cu traume psihice ce l-au dus la nebunie. Ca şi Crişan, a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la muncă silnică, urmând traseul colegului său, însă fără a fi capabil să muncească. În repetate rânduri, a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de colegii de suferinţă. După eliberare, a mai trăit câţiva ani, fiind îngrijit cu mare devotament de mama sa.

Ciprian DRAGOŞ - GAZETA de Maramureş

Şeful Direcţiei Agricole, cercetat penal

Directorul Virgil Ţânţaş este acuzat de abuz în serviciu şi neexecutarea hotărârilor judecătoreşti

În toamna anului trecut, directorul Direcţiei Agricole, Virgil Ţânţaş, l-a demis pe directorul Oficiului de Studii Pedologice şi Agrochimice (OSPA), din cadrul instituţiei pe care o conduce. A fost o decizie politică, transmisă lui Ţânţaş de la centru, prima dintr-o serie de abuzuri pentru care agricultorul de frunte al judeţului s-a ales cu mai multe procese în faţa instanţei de judecată şi cu două dosare penale, aflate în lucru la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş. Până acum, acest caz a declanşat nouă procese, două dintre acestea fiind deja câştigate de directorul demis. Ţânţaş trebuie să plătească 2.500 lei.

Scandalul legat de funcţia de director al OSPA Maramureş îşi are originea în 2002, când directorul de atunci, Alexandru Bretan, a fost demis, după ce situaţia financiară a instituţiei ajunsese critică (angajaţii fiind în imposibilitatea de a-şi primi salariile). Postul a fost ocupat, prin concurs, de Viorica Iancu. După un timp lucrurile păreau a fi intrat în normalitate, singurele probleme ale instituţiei fiind legate de sediul pe care angajaţii OSPA îl împărţeau cu cei de la Oficiul de Cadastru. Însă, în toamna anului trecut, au apărut interese legate de funcţia de director la OSPA. Fiind o instituţie subordonată Ministerului Agriculturii, prin Direcţia Agricolă pentru Dezvoltare Rurală Maramureş, directorul Vigil Ţânţaş a fost cel desemnat a o demite pe Iancu. Fără vreun motiv ce i-ar putea fi imputat, Iancu a fost schimbată din funcţie, printr-o decizie de revocare din funcţie, semnată de Ţânţaş în 30 octombrie. Apoi, pe 15 noiembrie, Ţânţaş a organizat concurs pentru ocuparea postului de director, iar lui Iancu i s-a pus în vedere faptul că va trebui să-şi caute serviciu. Asta în condiţiile în care lucrează la OSPA, ca inginer chimist, de peste 20 de ani, fiind unul dintre puţinii specialişti ai instituţiei. De atunci, Viorica Iancu a fost permanent presată de conducerea OSPA, fiind demisă şi din funcţia de şef de laborator, pe care o ocupase înainte de a deveni director, şi post pe care l-a ocupat după demiterea din octombrie.

"Nesatisfăcătorul" Ţânţaş

Pentru toate aceste abuzuri, conducerea celor două instituţii, în frunte cu Virgil Ţânţaş, a fost chemată în instanţă. De la acest caz, aparent nu foarte spectaculos, s-a ajuns la incredibilul număr de nouă procese civile, două dintre acestea fiind câştigate de Viorica Iancu. În primul rând, principala problemă a ridicat-o revocarea din funcţie, semnată de Ţânţaş. Directorul DADR a fost prost sfătuit de juristul instituţiei, Zachei Tămaş (care a contribuit din plin la abuzurile lui Ţânţaş, soţia sa fiind secretară la OSPA), pentru că expresia "revocare din funcţie" nu se regăseşte în legislaţia muncii, fiind lipsită de temei juridic. Apoi, "revocarea din funcţie" s-a făcut printr-o adresă trimisă prin... fax. Fără nicio precizare. Nu i-a fost comunicată personal directorului Iancu, aşa cum cere legea, nefiind semnată după luarea sa la cunoştinţă. De asemenea, Codul Muncii precizează faptul că orice sancţionare presupune o cercetare prealabilă. Ori aceasta nu a avut loc, decât după ce Ţânţaş a realizat abuzul comis şi ulterior organizării unui concurs pentru ocuparea postului. În virtutea acestui fapt, ne întrebăm care au fost motivele demiterii. Unul dintre angajaţii OSPA a fost desemnat să analizeze activitatea lui Iancu. Şi a întocmit o evaluare în urma căreia i-a acordat "satisfăcător" (un calificativ cu care nu se pot ocupa funcţii de conducere). Această fişă de evaluare este un alt abuz dictat de Ţânţaş, ea fiind întocmită în baza unui formular... vechi. Nici concursul organizat de Ţânţaş nu a avut loc cu respectarea legii, încălcându-se condiţiile privind timpul şi afişajul. Agitaţia prin care a trecut conducerea instituţiei i-a afectat luciditatea. Astfel că în martie, 2007, lui Iancu i se retrage indemnizaţia de şef laborator; după o lună, conducerea îşi revocă propria decizie; iar după trei zile, revine şi îi retrage din nou indemnizaţia. Un talmeş-balmeş din care e greu să mai pricepi cine şi ce urmăreşte.

Trei dosare penale

Aminteam că Iancu a câştigat două procese. Unul în care contestă decizia de retragere a indemnizaţiei. După haosul creat în legătură cu aceasta, nici nu e de mirare. Conducerea instituţiei a fost obligată la plata a 2.500 lei, în solidar cu directorul Ţânţaş. Însă, cel mai important dosar, este acela în care s-a cerut anularea deciziei de revocare din funcţie semnată de directorul Ţânţaş. Pe 22 martie, Tribunalul Maramureş a hotărât anularea deciziei şi repunerea în funcţie a directorului demis. Însă, fără a respecta hotărârea instanţei, în ziua următoare, pe 23 martie, Ţânţaş a mai emis un act ciudat – o decizie de suspendare a raportului din funcţia de conducere. Probabil instanţa de judecată nu aplică legea corect şi Ţânţaş este cel care îndreaptă erorile judiciare. Ulterior, şi această ultimă decizie a fost atacată în instanţă, acum procesul fiind pe rol. În plus, conducerile DADR şi OSPA au fost acţionate în judecată pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti care le obligă să o repună pe Iancu pe rol. În legătură cu această încălcare a dispoziţiilor instanţei de judecată, Virgil Ţânţaş s-a ales şi cu trei plângeri penale. Prima datează de la sfârşitul anului trecut, el fiind acuzat de abuz contra intereselor persoanelor. Celelalte două privesc tocmai perioada ulterioară sentinţei instanţei, care îl obligă să o repună pe Iancu pe post. În prezent, el este cercetat penal pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti (care îl obligă la repunerea pe post şi plata diferenţelor salariale). Dosarele au fost înregistrate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi date în lucru la Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului. Aşteptăm finalizarea acestora. Din informaţiile noastre, ar fi avut loc primele audieri în aceste dosare.

Eschive marca Ţânţaş

În legătură cu acest caz, mai multe instituţii ale statului (printre care Preşedinţia României, Guvernul, Ministerul Agriculturii, Prefectura Judeţului Maramureş, Inspectoratul Teritorial de Muncă) au fost înştiinţate, însă răspunsurile se lasă aşteptate, în continuare, deşi termenul legal de 30 de zile a expirat de mult timp. Doar ITM a reuşit să formuleze un răspuns (după o adresă primită de la Preşedinţie), în care constată că acest caz este pe rol şi nu se poate face nimic până la clarificarea situaţiei în instanţă. Vizavi de această problemă, directorul Virgil Ţânţaş manifestă pasivitate. Sau, cel puţin, asta încearcă să ne arate. Contactat telefonic, el a evitat să dea un răspuns direct, preferând să spună că nu îşi aminteşte detalii şi, decât să ne informeze greşit, mai bine nu o face deloc. "Suntem în justiţie, în instanţă, cu procese, cu dintr-ăstea. Mai multe procese care sunt în anumite faze. Au fost şi sesizări penale. Însă sunt în cercetare. Nu ştiu în ce fază şi cum. Nici nu pot face prea multe aprecieri la telefon. S-ar putea să greşesc. Nu vreau să dau date eronate", a comentat Ţânţaş.

Parlamentarii europeni cer sancţiuni pentru România şi Bulgaria

Zilele trecute, Manfred Weber, un parlamentar german, a cerut forurilor superioare europene să sisteze finanţările către România şi Bulgaria. El şi-a argumentat opinia, spunând că cele două ţări nu sunt interesate de fondurile europene şi promovează prea puţine proiecte. În plus, el a acuzat guvernele României şi Bulgariei de lipsă de profesionalism. Pe de o parte, atitudinea lui Weber ar trebui să ne dea de gândit. Poate tot mai mulţi oficiali europeni gândesc în acest fel. Pe de alta, poate nu ne-ar strica o astfel de sancţiune, să se mai trezească şi guvernanţii noştri din meciul loviturilor la glezne cu care ne-au obişnuit în ultimul an şi să treacă la treabă. Evident, asta nu se va întâmpla şi tot marea masă a populaţiei va avea de suferit. Se adevereşte faptul că Uniunea Europeană nu reprezintă soluţia salvatoare pentru România. Oricâţi bani ni se vor oferi şi oricâte investiţii vor face alţii la noi, pe banii lor, dacă vom sta în ignoranţa care ne-a caracterizat din '90 încoace, nimic nu se va schimba în bine. Nu putem aştepta să vină europenii să ne facă drumurile, reţelele de canalizare, locuinţele sociale, restaurările de monumente, incineratoarele ecologice, incubatoarele de afaceri etc. Faptul că oferă nişte bani e deja destul. Dacă nu ne ştim folosi de ei, ne merităm soarta. Evident că generozitatea lor nu este una dezinteresată. Realizăm bine faptul că ei privesc România ca pe o piaţă de desfacere a bunurilor şi serviciilor. Însă, cine nu preferă un comerţ în Real, Kaufland sau Billa în locul eternei hale de la Center? Unii strigă în gura mare că vin străinii să ne ia ţara. Dar poate ne-am săturat să vedem aproape 20 de ani aceleaşi relicve lăsate moştenire de regimul comunist, care izbesc privirea peste tot în ţara asta. Fostele hale de producţie lăsate în paragină, maldărele de fier vechi şi grajdurile Gostat-ului năpădite de buruiene. Decât Ionică şi Costel cu vacile la păscut printre ruine şi ţiganii (pardon de expresie pentru cei sensibiloşi, dar cei mai mulţi dintre ei nu au ce căuta printre oamenii raţionali) furând şine de cale ferată dezafectate, mai bine Mr. John sau Smith cu o fabrică de pantofi sau un Mall. Însă poate se va termina şi cu febra Mall-urilor şi a altor investiţii străine, dacă noi înşine nu vom şti să cheltuim nişte bani din punga pe care ne-o pune la dispoziţie Europa.

Autorităţile statului îşi bat joc de foştii deportaţi români din timpul războiului

Doi ani în sclavie

În timpul războiului, a fost deportat în Austria. A muncit doi ani în condiţii extreme şi o sărăcie lucie. L-au salvat ruşii, care l-au folosit, la rândul lor, pentru a munci. Şi au vrut să îl deporteze în Rusia. A scăpat ca prin minune de sclavie şi s-a întors acasă. Are 80 de ani, dar statul român nu a reuşit în toţi aceşti ani nici măcar să-i adreseze un simplu "mulţumesc". S-a adresat GAZETEI, în speranţa că va primi un statut similar cu cel al refugiaţilor.

Petre Hordoban este un pensionar băimărean, în vârstă de peste 80 de ani. De mai mulţi ani încearcă să convingă autorităţile statului să ia atitudine în ceea ce priveşte persoana sa şi a altora, care au fost deportate în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. El face parte dintre aceia care au fost supuşi unei munci forţate, timp de mai mulţi ani. Astăzi, nimeni nu mai ţine cont de aceasta şi nu îi despăgubeşte în vreun fel. Statul român este la fel de nepăsător ca şi cum trecutul s-ar putea şterege cu buretele. Hordoban s-a adresat mai multor instituţii ale statului şi organizaţii, dar toate solicitările sale de a primi o sumă de bani, la fel cum se întâmplă în cazul refugiaţilor sau veteranilor de război, au rămas fără răspuns. Stând de vorbă cu acesta, am aflat că în perioada în care el a fost deportat, din România au plecat trenuri întregi cu români, duşi la muncă forţată. Mulţi dintre ei nu s-au mai întors, cedând fizic în faţa muncii grele la care erau supuşi. Alţii au sfârşit, după înfrângerea Germaniei naziste, prin a fi trimişi în Rusia, unde i-a aşteptat un alt calvar. Foarte mulţi dintre aceştia nu au mai văzut niciodată România. Acum numele acestora s-a uitat. Suferinţa lor nu mai poate fi simţită astăzi. Însă statul român ar trebui să arate puţin respect pentru cei care au fost batjocoriţi la mijlocul veacului trecut. Povestea lui Hodoban este simplă. Un băiat de 17 ani, din satul Hărniceşti, este luat într-o noapte şi expediat în Austria, pentru a munci din greu la tăiatul lemnelor. După doi ani se întoarce acasă şi scapă ca prin urechile acului de deportarea în Rusia. Pare atât de simplu, însă truda şi mizeria acelor doi ani l-au marcat pe viaţă.

O viaţă de coşmar

"Într-o noapte, pe când dormeam în podul grajdului, în otavă, au venit jindarii ungureşti de ne-au luat. Ne-au dus la primărie. La notar. Primarul ne-a chemat înăuntru, unul câte unul, pentru a semna că suntem de acord să mergem la muncă în Austria. Văzând că din încăpere ies toţi roşii la faţă, m-am apropiat de uşă, să aflu ce se întâmplă. Îi băteau până semnau. Eu, fiind mai emotiv, când m-au întrebat dacă semnez, am acceptat din prima. Din mai multe sate din acea zonă, au strâns în jur de 200 de oameni şi ne-au dus la Sighet. Acolo, am fost puşi pe tren şi duşi în Austria, la graniţă cu Germania. De îndată am fost repartizaţi pentru muncă. Am lucrat în pădure. Vara strângeam răşina de pe copaci, iar iarna făceam « metri » de lemne. Zece metri cubi pe zi reveneau la două persoane. În caz că nu dădeam randament, primeam foarte puţină mâncare. Oricum, mâncarea era foarte slabă, cartofi, fasole. Si foarte diluată. Într-o zi de Crăciun, am găsit pe câmp sfeclă de zahăr. Am tăiat-o şi am pus-o pe plită, pentru a-i consuma zeama. Pâinea era pe cartelă. La 4:30, dimineaţa, ne trezeam şi parcurgeam 5 – 6 km pe jos, de la baraca în care dormeam, până la pădure. Iarna munceam într-o zăpadă care ne ajungea până la piept şi urcam pe deal, pentru a tăia cu securea copacii marcaţi. Barăcile erau din scânduri de lemn, dar îmbinate rudimentar. Era foarte frig. Peste noapte, cum aduceam pe încălţăminte zăpadă, îngheţa şi pe jos era ochi de stilcă. Pentru a ne încălzi, dormeam câte trei într-un pat, ca să avem trei paturi. Dormeam cu schimbul în mijloc, câte o noapte fiecare.

Umilinţa continuă şi azi

În primul an am stat la Heidelhoff, iar în al doilea an, am fost duşi la Baden. Acolo ne-au prins ruşii, în 1945. Era primăvară, prin martie. Ne-am regrupat, pentru că eram împărţiţi în mai multe locuri, şi am pornit către Ungaria, pe jos, sub supravegherea ruşilor. Aceştia ne luau, din când în când, şi ne puneau să lucrăm la drumuri, la poduri, pe unde treceam. Erau foarte răi şi se îmbătau tot timpul. Ne-au tratat rău. Mulţi au murit la acele poduri din cauza muncii grele la care am fost supuşi. Cei ce rămâneau în urmă, erau bătuţi de ruşi, cu biciul. Ei mergeau pe cai, iar noi pe jos. Problema a fost că nici cu mâncarea nu stăteam bine. Pe unde treceam se mai îndura câte o femeie de noi şi ne arunca o pâine. După o lună, am ajuns în Timişoara. Am stat într-o şură mare, ce aparţinuse unei moşii. A venit un colonel român şi ne-a zis: măi, băieţi, voi nu ştiţi ce vă aşteaptă. Or să vă trimită în Rusia. Acolo v-or rămâne ciolanele. După trei zile, colonelul s-a întors, spunându-ne că am avut noroc şi că a reuşit să îi convingă pe cei de la comandamentul rusesc să nu ne ducă în Rusia, aşa cum i-au dus pe alţii. I-a fost milă de noi, că eram tineri. Din satul nostru ne-am întors vreo 10. Acum numai eu şi încă unul mai suntem în viaţă. Refugiaţii, foştii deţinuţi sau veteranii de război primesc o despăgubire bănească. Pentru deportaţi ca mine nu se dă nimic", ne-a povestit Petre Hodroban. Singura dovadă a acelor ani este o hârtie emisă de la Timişoara, care adevereşte că Petre Hordobana a fost deportat. Solicităm autorităţilor statului să ia măsuri faţă de aceste persoane şi să le acorde un ajutor bănesc, măcar în al 12-lea ceas. Poate vor ajunge pentru un sfert din medicamentele de care aceştia au nevoie pentru a trăi.

Ciprian DRAGOŞ - Gazeta de Maramureş

Sase ani de detentie, orori, batjocura si umilinta in inchisorile comuniste

Închis pentru cauza ortodoxiei

Nu avea decât 19 ani şi 8 luni când a fost arestat de comunişti. Marele său păcat a fost că a semnat o listă care susţinea eliberarea unui preot maramureşan, din Suciu de Sus. S-a ales cu 6 ani de detenţie în închisorile comuniste. A învăţat pe propria piele ce înseamnă batjocura şi umilinţa cu care comuniştii au tratat elita intelectuală românească postbelică. Gavril Burzo este acum duhovnicul Mănăstirii ortodoxe Breaza, din Suciu de Sus, fiind numit arhimandrit, cel mai înalt grad călugăresc.

S-a născut în noiembrie, 1938, la Suciu de Sus. După absolvirea celor 7 clase în localitatea natală, a urmat cursurile seminarului Teologic din Cluj Napoca (1953). Încă înainte de terminarea studiilor, tânărul seminarist a avut de înfruntat ororile comunismului. Povestea sa ne arată că nu doar preoţii greco – catolici au avut de suferit la mijlocul veacului trecut, dar şi cei ortodocşi. "Preotul Florea Mureşanu, doctor în teologie, pe când se afla la Canal ('51 – '52), a promis lui Dumnezeu că va face o mănăstire în Suciu de Sus. După eliberare, în 1953, el a fost numit preot în Suciu de Sus. După un an, la poalele dealului Breaza, a ridicat o mănăstire, fără aprobarea comuniştilor, care a funcţionat între '54 – '58. În noaptea de 10 iunie, '58, l-au arestat. I-au pus un sac de cărţi în spate şi l-au silit să urce Dealul Brezei, unde îl aştepta maşina Securităţii. Şi dus a fost pentru totdeauna. În 17 august, alături de bunicul meu şi câţiva membri ai consiliului parohial, am redactat un memoriu către episcopul de Cluj, pentru a interveni în favoarea preotului. Memoriul a fost semnat de 480 de localnici şi trimis la Cluj. Însă, la primirea delegaţiei, episcopul s-a dezis de noi.

Anchetatorul Costin

În 23 septembrie, eu, bunicul şi crâsnicul bisericii am fost arestaţi. Locotenentul major Siling, din Târgu Lăpuş, ne-a percheziţionat casa, vreo două ore, după care am fost legat la ochi cu nişte ochelari opaci şi m-au băgat în duba Securităţii. A zis că mă arestează pe 24 de ore. Însă acestea s-au transformat în 6 ani de condamnare. Am ajuns la Securitate, în Baia Mare, alături de bunicul meu şi de crâsnic. Anchetatorul a fost Costin, originar din Cufoaia (lângă Târgu Lăpuş). Acum am auzit că e pe la Bucureşti, mare patron. Acuzaţia principală a constat în aceea că am semnat acel memoriu. Mi-a arătat o copie după el, unde, la poziţia 26, apărea şi semnătura mea. Asta a fost sinonimă cu infracţiunea de tulburare a ordinii publice, vezi Doamne! Toate anchetele se desfăşurau după acelaşi scenariu. De la celulă şi până la camera în care aştepta Costin, eram dus cu ochelari negri. De fiecare dată mă întreba acelaşi lucru. Nu aveam ce nega. Era negru pe alb că semnasem pentru preotul Mureşanu. Odată mi-a zis că se va termina şi cu biserica. I-am răspuns că asta va fi mai greu, pentru că este scris: "pe biserica mea nici iadul nu o va birui". Mi-a aplicat o palmă zdravănă.

Condamnarea

La Baia Mare am stat până la Crăciun, după care a urmat transferul la Penitenciarul din Satu Mare. Aici, aveam o celulă de 2 x 2 m, în care stăteam 4 persoane. Din când în când, unii erau trecuţi şi pe la "izolare". S-a întâmplat că doi dintre colegii de celulă, fiind maghiari, au cântat ceva în ungureşte. Sergentul a auzit şi a zis: "Popă mic!, tu ai cântat!". Nu fusesem eu, dar nu avea nicio importanţă. "Izolarea" era o cameră foarte îngustă, întunecoasă, lipsită de orice mobilier. Seara primeai o pătură, iar dimineaţa, la ora 5 trebuia să o dai înapoi. Timp de două zile nu am primit decât apă. În a treia zi, am primit raţia obişnuită: terci oribil, tărâţe cu marmeladă şi o zeamă lungă cu câteva boabe de fasole. Aici, în 8 aprilie, 1959, Tribunalul Militar Bucureşti, deplasat la Satu Mare, ne-a condamnat pe toţi trei. Eu am primit 6 ani închisoare, iar ceilalţi doi, câte 4. Atunci l-am văzut pentru ultima dată pe preotul Florea Mureşanu. El a fost dus ulterior la Închisoarea Aiud, unde, după trei ani, a decedat (fusese condamnat la 25 ani închisoare).

Crima şefului închisorii

În ianuarie, am fost duşi pentru câteva luni, la Gherla. Stăteam 45 de deţinuţi într-o singură cameră. O adevărată universitate. I-am avut alături pe mai mulţi oameni importanţi ai vremii. Chiriac, profesor de teologie din Bucureşti, Cordoş, directorul Bibliotecii din Iaşi, poetul Sergiu Mandinescu (era foarte slăbit). Ascultam prelegeri, puteam învăţa o limbă străină, acumulam informaţii din diferite domenii. În martie, ne-au despărţit. Nu ne ţineau decât câteva luni, să nu se creeze între noi relaţii de prietenie. Atunci s-a întâmplat ceva tragic. Au venit Goiciu, şeful închisorii, şi politrucul politic Istrate. Ne-au aliniat pe toţi, în pielea goală şi l-au obligat pe un preot armean ortodox ce se afla printre noi să ne dea "cuminecătură" din hârdăul cu excremente. El a refuzat, spunând că de el îşi pot bate joc, dar de Hristos, nu. Goiciu, ajutat de Istrate, a luat o coadă de mătură, i-a băgat-o în gură şi l-a străpuns până la ceafă, după care l-a călcat în picioare, omorându-l. Câţiva dintre noi au albit.

De la lipitori, la Mănăstirea Breaza

În aprilie, 1960, am fost dus în Deltă, la muncă forţată (la Luciu – Giurgeni, în colonia Grădina, nu departe de Măcin, în Dobrogea). Aici, mâncarea era mizerabilă, în condiţiile în care trebuia să muncim din greu. În fiecare zi, trebuia să săpăm o groapă de 2 m cubi, iar pământul să îl transportăm la Dunăre, pentru îndiguire. Multă vreme am lucrat la plivit de orez. Stăteam toată ziua cu picioarele în apă. Era plin de lipitori. Le luam când de pe o pulpă, când de pe alta. Când ne mai îndreptam de şale, sergentul striga: "Apleacă-te, banditule!". Cine era banditul? Avocatul Popescu, preotul Marinescu, preotul Spulber. Aici am stat în jur de patru ani, după care am ajuns la Jilava. Nu existau paturi, iar pe pereţi curgea într-una apă. Dormeam pe nişte rogojini, înghesuiţi ca sardelele. Condiţiile erau mizerabile: mâncarea oribilă, aer foarte greu etc. După trei luni, am fost dus din nou la Gherla, unde nu am stat decât o lună şi jumătate. Ultimele trei luni de închisoare nu le-am mai făcut, pentru că a venit decretul de eliberare al lui Gheorghiu Dej, din 1964. Deodată cu mine s-a eliberat şi poetul creştin Traian Dorz." După revenirea acasă, tânărul seminarist de atunci şi-a definitivat studiile, obţinând diploma în teologie, la Sibiu. A fost preot în Dârja, Recea Cristur (ambele în judeţul Cluj) şi Suciu de Sus (9 ani). Din 1998 a fost numit arhimandrit la Mănăstirea Breaza, Suciu de Sus. Este ctitorul acestei mănăstiri, pe care a reconstruit-o după 1990, după ce lucrarea preotului Florea Mureşanu fusese incendiată de comunişti.

Prinţul Ghica

"În Colonie am fost şi cu prinţul Ghica. Era pe la 60 de ani. Duminica, atunci când nu ne duceau la muncă, făceam un fel de pastă, din praful de pe baracă şi săpunul ordinar pe care îl primeam, şi îl aplicam pe gamela de mâncare. Cu el învăţam cuvinte franţuzeşti. Când îl plictiseam pe prinţul Ghica, mergeam la profesorul Musceleanu."

"Într-un an, de Paşti (au fost ani când n-am ştiut când erau Paştile), un inginer, care era de planton, a păţit-o rău. A venit comandantul, iar el trebuia să raporteze. Era noaptea Învierii. 'Domnule comandant, în timpul serviciului meu a înviat Hristos!' L-au dus la izolare, în timp ce ceilalţi deţinuţi cântau: Hristos a înviat din morţi..."

"Din cauza foamei, unii dintre noi au păţit-o rău. Într-o zi, un deţinut a mâncat câteva boabe verzi de porumb, de pe un câmp. Ajungând în colonie, doi dintre colegi, care erau medici, au constatat că omul era bolnav. I-au raportat sergentului că are ocluzie intestinală şi trebuie operat. 'Operaţi-l voi', le-a zis. Câţiva deţinuţi l-au legat ca pe o vită, i-au pus o pătură pe gură, să nu urle şi l-au tăiat pe viu, fără anestezie. Au folosit doar cuţite de la bucătărie şi nişte spirt. Omul a stat ceva vreme la infirmerie, după care a scăpat."