Autorităţile statului îşi bat joc de foştii deportaţi români din timpul războiului

Doi ani în sclavie

În timpul războiului, a fost deportat în Austria. A muncit doi ani în condiţii extreme şi o sărăcie lucie. L-au salvat ruşii, care l-au folosit, la rândul lor, pentru a munci. Şi au vrut să îl deporteze în Rusia. A scăpat ca prin minune de sclavie şi s-a întors acasă. Are 80 de ani, dar statul român nu a reuşit în toţi aceşti ani nici măcar să-i adreseze un simplu "mulţumesc". S-a adresat GAZETEI, în speranţa că va primi un statut similar cu cel al refugiaţilor.

Petre Hordoban este un pensionar băimărean, în vârstă de peste 80 de ani. De mai mulţi ani încearcă să convingă autorităţile statului să ia atitudine în ceea ce priveşte persoana sa şi a altora, care au fost deportate în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. El face parte dintre aceia care au fost supuşi unei munci forţate, timp de mai mulţi ani. Astăzi, nimeni nu mai ţine cont de aceasta şi nu îi despăgubeşte în vreun fel. Statul român este la fel de nepăsător ca şi cum trecutul s-ar putea şterege cu buretele. Hordoban s-a adresat mai multor instituţii ale statului şi organizaţii, dar toate solicitările sale de a primi o sumă de bani, la fel cum se întâmplă în cazul refugiaţilor sau veteranilor de război, au rămas fără răspuns. Stând de vorbă cu acesta, am aflat că în perioada în care el a fost deportat, din România au plecat trenuri întregi cu români, duşi la muncă forţată. Mulţi dintre ei nu s-au mai întors, cedând fizic în faţa muncii grele la care erau supuşi. Alţii au sfârşit, după înfrângerea Germaniei naziste, prin a fi trimişi în Rusia, unde i-a aşteptat un alt calvar. Foarte mulţi dintre aceştia nu au mai văzut niciodată România. Acum numele acestora s-a uitat. Suferinţa lor nu mai poate fi simţită astăzi. Însă statul român ar trebui să arate puţin respect pentru cei care au fost batjocoriţi la mijlocul veacului trecut. Povestea lui Hodoban este simplă. Un băiat de 17 ani, din satul Hărniceşti, este luat într-o noapte şi expediat în Austria, pentru a munci din greu la tăiatul lemnelor. După doi ani se întoarce acasă şi scapă ca prin urechile acului de deportarea în Rusia. Pare atât de simplu, însă truda şi mizeria acelor doi ani l-au marcat pe viaţă.

O viaţă de coşmar

"Într-o noapte, pe când dormeam în podul grajdului, în otavă, au venit jindarii ungureşti de ne-au luat. Ne-au dus la primărie. La notar. Primarul ne-a chemat înăuntru, unul câte unul, pentru a semna că suntem de acord să mergem la muncă în Austria. Văzând că din încăpere ies toţi roşii la faţă, m-am apropiat de uşă, să aflu ce se întâmplă. Îi băteau până semnau. Eu, fiind mai emotiv, când m-au întrebat dacă semnez, am acceptat din prima. Din mai multe sate din acea zonă, au strâns în jur de 200 de oameni şi ne-au dus la Sighet. Acolo, am fost puşi pe tren şi duşi în Austria, la graniţă cu Germania. De îndată am fost repartizaţi pentru muncă. Am lucrat în pădure. Vara strângeam răşina de pe copaci, iar iarna făceam « metri » de lemne. Zece metri cubi pe zi reveneau la două persoane. În caz că nu dădeam randament, primeam foarte puţină mâncare. Oricum, mâncarea era foarte slabă, cartofi, fasole. Si foarte diluată. Într-o zi de Crăciun, am găsit pe câmp sfeclă de zahăr. Am tăiat-o şi am pus-o pe plită, pentru a-i consuma zeama. Pâinea era pe cartelă. La 4:30, dimineaţa, ne trezeam şi parcurgeam 5 – 6 km pe jos, de la baraca în care dormeam, până la pădure. Iarna munceam într-o zăpadă care ne ajungea până la piept şi urcam pe deal, pentru a tăia cu securea copacii marcaţi. Barăcile erau din scânduri de lemn, dar îmbinate rudimentar. Era foarte frig. Peste noapte, cum aduceam pe încălţăminte zăpadă, îngheţa şi pe jos era ochi de stilcă. Pentru a ne încălzi, dormeam câte trei într-un pat, ca să avem trei paturi. Dormeam cu schimbul în mijloc, câte o noapte fiecare.

Umilinţa continuă şi azi

În primul an am stat la Heidelhoff, iar în al doilea an, am fost duşi la Baden. Acolo ne-au prins ruşii, în 1945. Era primăvară, prin martie. Ne-am regrupat, pentru că eram împărţiţi în mai multe locuri, şi am pornit către Ungaria, pe jos, sub supravegherea ruşilor. Aceştia ne luau, din când în când, şi ne puneau să lucrăm la drumuri, la poduri, pe unde treceam. Erau foarte răi şi se îmbătau tot timpul. Ne-au tratat rău. Mulţi au murit la acele poduri din cauza muncii grele la care am fost supuşi. Cei ce rămâneau în urmă, erau bătuţi de ruşi, cu biciul. Ei mergeau pe cai, iar noi pe jos. Problema a fost că nici cu mâncarea nu stăteam bine. Pe unde treceam se mai îndura câte o femeie de noi şi ne arunca o pâine. După o lună, am ajuns în Timişoara. Am stat într-o şură mare, ce aparţinuse unei moşii. A venit un colonel român şi ne-a zis: măi, băieţi, voi nu ştiţi ce vă aşteaptă. Or să vă trimită în Rusia. Acolo v-or rămâne ciolanele. După trei zile, colonelul s-a întors, spunându-ne că am avut noroc şi că a reuşit să îi convingă pe cei de la comandamentul rusesc să nu ne ducă în Rusia, aşa cum i-au dus pe alţii. I-a fost milă de noi, că eram tineri. Din satul nostru ne-am întors vreo 10. Acum numai eu şi încă unul mai suntem în viaţă. Refugiaţii, foştii deţinuţi sau veteranii de război primesc o despăgubire bănească. Pentru deportaţi ca mine nu se dă nimic", ne-a povestit Petre Hodroban. Singura dovadă a acelor ani este o hârtie emisă de la Timişoara, care adevereşte că Petre Hordobana a fost deportat. Solicităm autorităţilor statului să ia măsuri faţă de aceste persoane şi să le acorde un ajutor bănesc, măcar în al 12-lea ceas. Poate vor ajunge pentru un sfert din medicamentele de care aceştia au nevoie pentru a trăi.

Ciprian DRAGOŞ - Gazeta de Maramureş